Dacă privim exact cum are loc unificarea spațiului și a percepției, faptul că Henri Matisse își numește Capela Rozariului din Vence „his masterpiece” devine destul de ciudat. Nu pentru că era orgolios (artiștii își revendică adesea capodoperele), ci pentru că o face la 82 de ani, într-un moment în care istoria artei ar fi pregătită,Continue reading „Capela din Vence a lui Matisse sau cum devine modernismul locuibil”
M-am emoționat. Rău de tot, n-am să vă mint. După ce am plecat (cu inima grea) de la spectacolul Dincolo de uitare, în regia lui Cosmin Stănilă, mă gândeam, în drum spre casă, la toate lucrurile pe care nu mi le-a spus tata despre boala bunicii și prin ce a trecut, de fapt, în perioadaContinue reading „Cum trece timpul când… uiți.”
F1 tocmai a anunțat o linie de haine în colaborare cu Doni Nahmias. Colaborarea dintre Formula 1 și Nahmias apare într-un moment în care granițele dintre sport, modă și entertainment sunt deja estompate. Lansată în jurul Grand Prix-ului din Miami, colecția propune o garderobă tipică a unui tânăr (hanorace, tricouri, şepci) reinterpretată. După ce aContinue reading „Cu ce se îmbracă Hamilton la Miami?”
Conferința de presă a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu n-a fost doar un update clasic cu „ce urmează în program”, ci mai degrabă un reminder că, în ciuda unui context politic și economic destul de apăsător, cultura încă refuză să stea pe pauză. Ținută de Constantin Chiriac, președinte al festivalului și director generalContinue reading „FITS 33: între „suflet”, spectacol global și rezistență culturală într-un context tensionat”
Arta te minte. Și nu e vorba că am descoperit eu brusc vreo combinație de culori sau o umbră pusă greșit pe pânză. Mă refer la minciunile înrămate în lemn de stejar ce te așteaptă în cele mai mari muzee ale lumii. La însăși esența capodoperelor în fața cărora te oprești reverențios și le admiriContinue reading „Cea mai lungă campanie de PR din istorie. Ce ne-a învățat arta clasică despre rolurile de gen”
Când mă gândesc la celebrul makeover montage și de ce e piesa de rezistență în orice film, fie că e comedie romantică sau comedie, răspunsul poate fi simplu: pentru că, evident, adaugă acel je ne sais quoi. Un răspuns deloc greșit la această întrebare este că ne place montajul în sine, dar mai exact, unContinue reading „De ce adorăm The Makeover Montage?”
Dacă te duci la un spectacol de Silviu Purcărete așteptându-te la o poveste clară, cu început, mijloc și final, ai greșit sala. Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie nu e genul de spectacol care se lasă urmărit, ci mai degrabă unul care te înghite și apoi te scuipăContinue reading „Teatru ca vis care nu se explică: Purcărete și Abul Hossein”
Cam toate filmele lui David Lynch funcționează pe aceeași frecvență: ori simți că ai prins firul, ori doar te prefaci. Dar suprarealismul nu e doar decorul unor halucinații estetizate. Nu e doar sentimentul unor bad trips bine regizate. E mai degrabă senzația aia de emoție suspendată, ca o conversație care se rupe fix înainte săContinue reading „Dacă încă ai impresia că filmele lui Lynch sunt ciudate, atunci probabil că funcționează așa cum trebuie”
Dries Van Noten este un designer care a atras atenția publicului încă de la primele sale colecții făcute în facultate. A învățat de mic să înțeleagă materialele, culorile și felul în care hainele spun o poveste. Drumul lui a devenit şi mai clar când a început să colaboreze cu Antwerp Six, grupul de designeri careContinue reading „Dries Van Noten deschide ușile palatului din Veneția”
Girlhood e perioada tranziției bizare, un soi de „nu-mă-uita” biologic trântit între puritatea copilăriei și realismul marcant al adolescenței. E zona crepusculară unde păpușile adună praf pe raft nu pentru că n-ar mai fi iubite, ci pentru că vocea interioară a fetei capătă brusc un timbru nou. O metamorfoză fluidă unde persona se dizolvă subContinue reading „Girlhood în cinema”
Câte scriitoare din ziua de azi au o cameră doar a lor? Cu un birou trainic, poate cel mai scump de la IKEA, cu o fereastră prin care intră soarele dimineața și cu liniște deplină? Habar nu am. Ăsta e răspunsul sincer și nu mi-e rușine să zic că habar n-am. Ce știu cu certitudineContinue reading „A Room of One’s Own, varianta 2026”
Adela are 24 de ani și este, în primul rând, culturistă. Am întâlnit-o acum o lună și am crezut că este un mic magician: deodată apare un cântar, apoi apare un caiet bine folosit, șlefuit pe margini de la cât de mult a fost deschis. Dar nu era un caiet cu rețete de prăjituri. EraContinue reading „Cum adică să faci ca femeie sport de bărbați?”
Muzica, dopamina și generația care nu mai are răbdare să simtă Suntem o generație care are nevoie să simtă. Da, suntem o generație care tânjește constant după sentimente și are nevoie să simtă ceva. Într-o eră în care nimic nu ne mai mișcă și nimic nu ne mai dă dopamina ce să dureze mai multContinue reading „We Are Doomed and Scrolling”
Despre estetica lui Ivan Vîrîpaev, regizorul Mahamaya, s-a spus adesea că este un mix de Tarantino și Tarkovski. Asta poate însemna două lucruri – fie că nu mai e nevoie să citești mai jos și poți deschide tabul pentru cumpărat bilet, fie că ai o senzație de „what the…?”. Ambele variante sunt legitime. Dacă te-aiContinue reading „„Mahamaya” sau teatrul ca experiență”
Atunci când un film te lovește mai tare decât te așteptai, apare obsesia. După a zecea vizionare, privirea nu mai zăbovește asupra actorilor sau a mișcărilor de cameră, ci începe să penduleze prin stânga și prin dreapta, încercând să descifreze ceea ce a ratat anterior în căutarea unor noi răspunsuri. Începi să scotocești după detalii,Continue reading „Mesaje de pe zidurile filmelor”
Înainte de „Unde ieșim săptămâna asta în…?” să fie o postare de tip agenda săptămânii, acum aproximativ patruzeci de ani, era vorba preferată a tovarășului ăla puțin diliu de la facultate care nu mai putea să aștepte până vineri seara să vă decideți unde se iese la o clubăreală corectă sau la o libertate sinceră. Continue reading „Unde ieșeam săptămâna asta înainte de ‘89”
Vara lui 2016. Nu exista om care să nu joace Pokémon GO. A fost, probabil, ultimul mare fenomen global inocent înainte ca internetul să devină locul cinic și fragmentat pe care îl știm azi. Peste noapte, orașele s-au umplut de grupuri de oameni de toate vârstele, mergând hipnotizați pe străzi, cu telefoanele în mână șiContinue reading „Ai jucat Pokémon GO? Felicitări, ai făcut voluntariat pentru IA!”
În cinema, relația dintre un regizor și muza lui n-a fost niciodată o bifă în fișa postului. Şi totusi, uu existat cupluri care au ales să le trăiască în fața camerei, cu o intensitate care uneori i-a lăsat fără aer. Pentru acești oameni, platoul de filmare a fost, pe rând, sufragerie, dormitor și câmp deContinue reading „Relații muză-autor în cinematografie”