În ce se măsoară distanța?

Mulțumesc, străine

Am mers din nou la un spectacol care s-a asigurat că ceva e diferit pentru mine atunci când părăsesc sala. În calitate de persoană care îl ia pe așa ceva și îl transformă în AȘA CEVA, nu aveam cum să las nepovestită experiența La câțiva oameni distanță de tine, spectacol regizat de Radu Afrim după textul lui Dan Coman. 

Uite cum am fost la doar câțiva oameni distanță de această capodoperă. Era vineri când mi-am dat seama că sesiunea e pe sfârșite și pot să fac activități extra fără să mă simt vinovată. Așa că mi-am luat bilet la teatru. S-a făcut sâmbătă și am realizat că pot să merg din nou. Intră, caută, uită-te, uită-te, uită-te, uit…și acest titlu pare interesant (da, le mai iau și după titlu)  – dar e pentru duminică. Asta nu e o problemă, însă era sold out. Am intrat pe grupul de teatru de pe Facebook pe care îl urmăresc din umbră și acolo cineva vindea un bilet chiar la acest spectacol. Luat, bineînțeles. Mulțumesc, străine. 

E duminică. Trecem peste întreg contextul traseului acasă-metrou-teatru. Doamna drăguță care mi-a dat voie să intru chiar și cu cele câteva minute întârziere a făcut cel mai bun lucru posibil fără să știe. Graba momentului în sine a fost la locul ei, așa că nu știu cum o cheamă. Mulțumesc, străino.

Locul meu care era undeva destul de în față s-a făcut uitat și m-am așezat unde am găsit liber, ceva mai în spate, sperând că în cele probabil 15 minute ratate nu s-a întâmplat ceva care să influențeze parcursul întregului show. Am aflat ulterior că nu. Mulțumesc, străine.

Iluzii, iluzii, iluzii

Recunosc că nu m-am dus cu așteptări. Știam doar că vreau ceva nou. Surprinzător, nu m-a pus pe gânduri mai deloc faptul că toate biletele erau vândute, nici că pe lista distribuției îi regăsim pe Marius Manole, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Marius Bodochi, Ștefan Iancu și Mirela Oprișor. Încă nu știu care interpretare m-a fermecat mai mult.

Au fost puse în scenă două povești, fiecare răscolitoare până peste cap de suflet, ambele desfășurate în aceleași două mici încăperi care au fost, pe rând, fie bucătărie și dormitor, fie o cameră dintr-un centru de dezalcoolizare și camera din casă. Între ele se regăsea ceva ce aleg să spun că este asemănător unei cabine telefonice, un dreptunghi mare și transparent, spațiul pentru angoasa izolării personajelor, toate  adâncite în propriile  probleme. 

În față vedem, pe jos, multe pietre albe, ceva care din prima poveste înțelegem că reprezintă mormântul unui tată care s-a dus și a lăsat în urma lui haosul creat în timpul vieții. Nu uit să menționez că s-a lăsat cu un grai ardelenesc foarte bun, acțiunea având loc în Bistrița. Revenind, acel om alcoolic avea în spate o soție și doi copii care acum sunt nevoiți să se confrunte cu traumele abuzului său. 

Victor este fiul care și-a găsit tatăl căzut pe podea, cel care poartă o vinovăție apăsătoare, pentru că nu a putut face nimic ca să îl salveze. Se simte pierdut, simte că nu aparține acestei lumi și dorința lui arzătoare este să dispară, un lucru chinuitor pe care îl lasă și în jurnalul pe care îl ține pentru tatăl lui. Și așa, mânat de cele mai dureroase sentimente, ajunge să caute sens unde nu trebuie, inclusiv în jocuri de noroc.

Sora lui Victor este cea pe care mi s-a părut că am văzut-o suferind cel mai mult. Își iubește fratele, care a ajutat-o luni la rând cu bani, însă nu uită cum el a fost ,,preferatul’’ brutei. Dintre ei doi, ea este cea pe lângă care bătaia nu a trecut. Acum mare, ea rememoreză sfâșietor fiecare lovitură. Vedem cum își găsește refugiul în iluzii și, la fel ca abuzatorul ei, în alcool. Știm că e stabilită peste ocean, căsătorită și însărcinată… dar nimic nu e cum pare a fi. Duce o viață grea în America, iar căsătoria ei aparent reușită nu este decât un demers pentru obținerea permisului de ședere. Și nici nu e însărcinată. Sunt doar lucruri spuse mamei sale, în dorința de a îi da vești bune. 

Mama nu are habar de cât de mult suferă copiii ei. Încă tânără, încearcă să trăiască, în sfârșit, o viață cu tihnă, glume și fericire, având în vedere chinul prin care și ea a trecut. Cunoaște pe cineva la o nuntă, un polițist ieșit la pensie care mai și cântă și îi spune multe bancuri. Se poartă frumos cu ea, ba chiar merg și într-o vacanță – neobișnuit pentru cea care avea impregnat în minte că femeia nu merită așa răsfăț, ci trebuie doar să stea la cratiță. Nimic nu e adevărat nici aici. Din dorința de a găsi iubirea care să o facă să se simtă așa cum merită, inventează și minte despre existența acestui pretendent. 

Poate că tatăl e absent fizic, însă îi simțim prezența cu fiecare gest de manifestare a neliniștii sufletești a fiecărui personaj. O linie continuă de  tulburări cu care niște suflete inocente au rămas blocate din cauza unui căcat de steluță pe cer. 

Ce este fericirea când ești egoist?

Cea de-a doua poveste a fost, sigur, diferită, dar asta nu înseamnă că a fost mai puțin chinuitor de urmărit. Și aici, jocul scenic a fost într-atât de bun încât nu e nevoie să fi trăit vreuna din experiențe ca să te doară durerea lor. Mormântul de pietre din prima poveste a devenit un drum al durerii, frustrărilor și neputinței.

Vedem o mamă care, de nevoie, crede ea, pleacă în Austria pentru a îngriji o bătrână neputincioasă. Femeia lasă  în spate un soț și un băiețel de clasa a 5-a, spunând că va reveni atunci când bătrâna moare. Bineînțeles că lucrurile nu au stat deloc așa. Anii au trecut, băiețelul este acum major, iar mama lui este încă la sute de kilometri distanță. Tatăl s-a îngropat, sub formă de refugiu, în alcool. Așadar, vedem un copil care crește cu absența și dorul neîncetat al părinților lui.

Am vrut și am încercat, dar nici măcar la rece nu pot să o înțeleg pe femeia care nu a fost în stare să vină acasă nici măcar de Crăciun pentru copilul ei. Și-a construit o nouă viață acolo, una scufundată în iluzia fericirii,  alături de altcineva. A ales propria fericire, în ciuda suferinței sufletului care a căutat-o și a așteptat-o atât de mult. Nu mă interesează că a părăsit un bărbat mai bătrân pe care nu îl iubea și de care s-a legat crezând că are asigurată o viață mai bună. Dar de ce a fost egoistă când a venit vorba de copilul ei? Mă bucur, totuși, că nu știu și creierul meu nu poate înțelege motivul din spatele acestei decizii luate de o persoană pe care cineva o numește ,,mamă’’. 

În timp ce ea crede că este fericită, băiatul ei duce o luptă între dorul pe care i-l poartă mamei sale și sentimentele mixte pentru tatăl lui. Acesta din urmă este închis într-un centru de dezalcoolizare, un bărbat trist și furios pe femeia care l-a părăsit. 

Lăsați kilometri să își vadă de treabă. Vedem cum ,,distanța” își găsește o cu totul altă însemnătate. Dacă între tine și ceilalți nu stă nimic altceva decât lucrurile neîmpărtășite și gesturile nefăcute? Oh… 

Am fost la doar câțiva oameni distanță de această capodoperă. Consider spectacolul o ședință terapeutică reușită. O fi fost efectul ,,Afrim” care m-a făcut să stau lipită de scaun, încercată de lacrimi și hohote de râs. Și am plecat cu un plus de îngăduință nu doar față de lumea din jur, ci și față de mine.