Piața Unirii, Cluj-Napoca. Chiar dacă e seară, căldura se simte destul de puternic încât să ai impresia că e 12 amiaza – și tu te întrebi ce mai poți da jos de pe tine să te ventilezi puțin. Este duminică, iar Transilvania International Film Festival (TIFF), ajuns la finalul ediției din 2026, se pregătește să tragă cortina. În fața ecranului, aproximativ trei mii de oameni ocupă fiecare scaun disponibil, se așază pe trepte sau direct pe pavajul cald. Aerul miroase a ploaie și popcorn fierbinte cu brânză.
Pe ecran, lumina rece a proiectorului decupează literele de tipar de înălțimea unui om și o estetică alb-negru. Urmează Some Like It Hot, un film lansat în 1959.
De la gloanțele mafiei la fluiditate de gen: Cum o deghizare drag din 1959 a predat o lecție de subversiune
Alegerea organizatorilor pentru filmul de închidere ar putea părea, la o primă vedere, o simplă reverență nostalgică adusă epocii de aur de la Hollywood. Totuși, în anul 2026, când discursurile despre identitatea de gen și libertatea sexuală domină spațiul public și stârnesc polemici aprinse pe internet, comedia regizată de Billy Wilder capătă greutate culturală. Dacă o privești prin filtrul sensibilităților contemporane, producția se transformă într-o lecție de subversiune – un text woke; deși a apărut într-o perioadă istorică opresivă, în care termenul nici măcar nu exista sub forma pe care o cunoaștem noi azi.
Trei mii de spectatori stau cu ochii ațintiți pe ecran și râd în hohote. Tony Curtis și Jack Lemmon poartă rochii de seară, peruci meticulos aranjate și machiaj strident în timp ce fug de mafie, deoarece au fost martori oculari la masacrul de Sfântul Valentin. Singura lor scăpare este să se infiltreze într-o trupă de jazz exclusiv feminină, care pleacă în turneu spre Florida. Așa se nasc Josephine și Daphne. Ceea ce debutează ca o premisă comică absurdă devine rapid o explorare a fluidității de gen și a normelor societale.
Băieții descoperă hărțuirea de zi cu zi, iar diamantele n-au gen: O satiră anti-patriarhale
De ce un film alb-negru a generat un asemenea nivel de extaz la un festival modern? Aici intervine magia lui Billy Wilder. Când ai în față o scenă în care personajul lui Jack Lemmon dansează tango pasional cu un bărbat, cu un trandafir roșu între dinți, într-un restaurant de lux dintr-o stațiune de miliardari, realizezi ceva esențial: Hollywood-ul anilor ’50 a avut curaj. Mesajul nu a fost un eseu teoretic obositor, ci o palmă ironică aplicată unei societăți afundate în reguli patriarhale.
Joe și Jerry, protagoniștii poveștii, descoperă pe propria piele cât de dificil este să trăiești ca femeie într-o lume construită de și pentru bărbați. Ei experimentează direct hărțuirea zilnică, privirile insistente și așteptările nerealiste pe care societatea le impune genului feminin. Dinamica devine și mai interesantă când Daphne (Jack Lemmon) primește atenția nedorită, dar măgulitoare, a miliardarului Osgood Fielding III. Jerry uită la un moment dat că este un muzician deghizat și se lasă prins cu totul în fantezia iahturilor, diamantelor strălucitoare și a promisiunilor matrimoniale.
Într-o scenă memorabilă, Jerry îi povestește lui Joe că a primit inelul de logodnă. Joe îl întreabă șocat de ce ar face un bărbat asta, de ce s-ar căsători cu un alt bărbat. Jerry îi răspunde senin și calculat: „Pentru siguranță!”. Replică, care, l-a lovit pe Joe fix în inima heteronormativității.
Cenzură, Codul Hays și momentul în care statul a realizat că masculinitatea e doar un joc de rol
Nu trebuie să uităm un detaliu crucial pentru a aprecia contextul istoric. Astăzi, ne raportăm la acest film ca la un clasic inofensiv, o capodoperă a comediei mereu inclusă în topurile academice. Dar la lansarea sa oficială din 1959, Some Like It Hot a fost cauza infarctului pentru întreg sistemul puritan american.
Întreaga epocă era dominată de Codul Hays – un set strict de reguli morale, impus de cenzori conservatori, care dicta ce anume are voie să apară pe marele ecran. Homosexualitatea, travestismul, aluziile sexuale explicite și lipsa pedepselor pentru personajele imorale erau strict interzise.
Billy Wilder a ignorat aceste reguli absurde și a refuzat să ceară aprobarea comisiilor de cenzură pentru scenariu.
Liga Catolică a Decenței a condamnat oficial filmul, deoarece l-a considerat „inacceptabil din punct de vedere moral”. Iar pelicula a fost interzisă în anumite state americane. Statul Kansas a banat oficial distribuția filmului în cinematografe, autoritățile locale susținând că producția este mult prea indecentă pentru publicul larg. Memphis a restricționat accesul la acesta pentru adulți.
Allegedly, cea mai recentă interzicere a filmului a avut loc în Tennessee, în 2023. Noua lege de la acea vreme interzicea performanțele cabaret în care apăreau femei care se dădeau drept bărbați sau invers (show-uri drag).
Faptul că guvernele statale și cenzorii de la nivel local s-au simțit atât de amenințați de o comedie cu mafioți și instrumentiști disperați ne demonstrează fragilitatea noțiunii de „normalitate” de la acea vreme.
Cenzorii au intuit imediat că în spatele hohotelor de râs se ascunde un mesaj periculos pentru sistem: normele de gen sunt, până la urmă, o simplă construcție socială. Pui pe tine o rochie de mătase și brusc toată lumea te abordează diferit. Acesta a fost adevăratul motiv al interzicerii. Nu umerii goi ai lui Marilyn Monroe au deranjat cel mai tare, ci ideea subversivă că masculinitatea nu este un dat sacru, ci un costum pe care cineva îl poate îmbrăca sau dezbrăca la nevoie.
Sarcini pierdute, abuz sistemic și zeci de duble pentru o replică: Prețul real pe care l-a plătit Marilyn Monroe ca taxă pentru patriarhat
În mijlocul rebeliunii politice se află latura emoțională a filmului – Marilyn Monroe – în rolul lui Sugar Kane Kowalczyk, solista trupei de fete, care are o slăbiciune pentru saxofoniști și alcool ascuns în sticluțe de parfum. Povestea ei din spatele camerelor de filmat era, totuși, mult mai sumbră. Contrast, care, adaugă melancolie fiecărui cadru în care ea apare pe marele ecran.
În 1959, Marilyn Monroe se confrunta cu o sarcină extrem de dificilă, pe care ulterior a pierdut-o. Era dependentă de pastile și a dezvoltat un comportament considerat foarte dificil pe platourile de filmare. Colegii de platou povestesc adesea că ea avea nevoie de zeci de duble pentru o singură replică scurtă, cum ar fi celebra întrebare „Unde este bourbonul?”. Diferența e că acum există acum o mulțime de analize recente care disecă viața ei fragmentată și abuzurile sistemice pe care ea le-a suportat din partea industriei.
Femeia care a supraviețuit șarlatanilor: De ce refuzăm s-o mai reducem la o simplă fantezie masculină
Totuși, la TIFF, am avut ocazia să o admirăm exact așa cum dorea ea să fie amintită: ca o artistă inegalabilă, capabilă să controleze organic tempo-ul unei scene de comedie.
Pe ecran, toată durerea ei personală dispare ca prin farmec, jucându-și rolul cu profesionalism. Nu este doar un sex symbol, așa cum a catalogat-o nedrept istoria superficială a culturii pop. Marilyn Monroe își folosește vulnerabilitatea ca pe o armă. Când interacționează cu Joe, Sugar Kane este pe cât de naivă, pe atât de umană. Ea caută dragostea adevărată într-o lume populată exclusiv de șarlatani.
Când o privești pe ecranul care luminează spațiul din inima Clujului, realizezi ce a însemnat Marilyn Monroe de fapt – o femeie care a oferit planetei bucurie, în timp ce propria ei viață se sfărâma în culise.
Când genul contează fix zero: De ce finalul din Some Like It Hot rămâne cel mai punk moment queer din istoria filmului
Finalul filmului este, fără îndoială, cel mai dezbătut și iubit moment queer din istoria cinematografiei clasice. Osgood o cere oficial în căsătorie pe Daphne (Jerry). Jerry, disperat să scape din această situație care a mers mult prea departe, își smulge peruca și îi mărturisește adevărul: „Sunt bărbat!”. Replica lui Osgood vine pe un ton extrem de relaxat, însoțită de un zâmbet cald, fără nicio ezitare sau repulsie: „Nimeni nu e perfect”.
Osgood nu este deloc deranjat de sexul persoanei cu care intenționează să își împartă viața, fiindcă s-a îndrăgostit de un om care prin personalitatea sa nu pretindea că e altcineva față de cine e de fapt. Pentru el prea puțin conta cum se identifică omul iubit.
Pentru un produs de studio din anii ’50, un asemenea deznodământ era de-a dreptul oripilant. Pentru spectatorii așezați pe scaunele din plastic din Piața Unirii, el servește drept o amintire aspră. Toleranța și acceptarea nu sunt invenții ale erei internetului. Ele au existat permanent în spațiile artistice de pretutindeni, ascunse inteligent sub masca divertismentului, gata să zdruncine din temelii ordinea prestabilită.
Momentul în care Piața Unirii a realizat că Hollywood-ul vechi a demontat patriarhatul mult înaintea noastră
TIFF a știut exact ce mesaj transmite prin filmul de încheiere prin pelicula banată în trecut pentru conținutul ei presupus imoral – arta nu expiră niciodată dacă subiectele ei ating esența naturii umane. Ceea ce oficialii din Kansas au considerat o amenințare la adresa moralității publice acum mai bine de șase decenii a devenit un liant pentru comunitatea adunată în centrul Transilvaniei.
Într-o eră în care dezbaterile despre incluziune tind de multe ori să devină rigide, agresive sau complet polarizate, Some Like It Hot oferă o soluție alternativă: râsul utilizat ca instrument principal de rezistență. Billy Wilder a demonstrat că poți să promovezi diversitatea, poți să aduci în atenția publicului larg teme complexe despre identitate, iar concomitent să creezi artă accesibilă și extraordinară. Nu ai nevoie neapărat de manifeste academice riguroase pentru a schimba percepții învechite. Uneori, societatea are nevoie doar de actori geniali în rochii cu franjuri și de Marilyn Monroe cântând la ukulele.
