Explicație, gen

Adevărul e că habar n-am avut în ce ne băgăm.

de Elena Stancu

Diana (Filimon) ne-a contactat anul trecut, în timpul lockdownului, ca să ținem un curs de scris și unul de fotografie pe Zoom pentru niște tineri între 16 și 24 de ani. Ideea era ca 10-15 tineri să participe la un program de mentorat online, apoi să facă pe cont propriu o revistă.

Ne-am împrietenit cu Diana și echipa Forum Apulum din Alba Iulia în 2017, când am făcut o școală de vară pentru 20 de tineri liceeni. A fost o vară intensă, cu discuții despre rasism, sărăcie, feminism, abuz, părinți, religie, sex, frică, viitor, educație, cu seri de uitat la filme, cu ateliere de scris, ilustrație și fotografie, cu limonadă și sărățele și cu multe lecții pe care le-am învățat împreună, adolescenți și adulți – elevii, echipa Forum Apulum, George Roșu și noi doi, Teleleii, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț.  

De-asta am zis „Da” fără să stăm pe gânduri – pentru că știam că cei de la Forum Apulum fac treabă bună cu tinerii și pentru că, în România, aproape nimeni nu se ocupă de ei. Nu sunt o categorie suficient de vulnerabilă încât să atragă atenția, mai ales că suferințele lor nu se văd.

Tinerii devin subiect doar atunci când un act de violență dintr-o școală e mediatizat, când aflăm de adolescente abuzate, când suntem „șocați” că un copil s-a sinucis sau când ne mirăm că Alexandru Cumpănașu e urmărit pe TikTok de 500.000 de elevi.

Am primit 179 de înscrieri pentru Gen, revistă și nu doar numărul mare de tineri care voiau să se implice ne-a surprins, ci preocupările și problemele lor. Am petrecut două zile ca să citesc fiecare aplicație, motivațiile și textele lor – chiar și în stilul acela formal și greoi pe care l-a impregnat școala românească în scriitura acestor tineri, ei vorbeau despre coming-out-ul lor, despre anorexie, despre traume, despre problemele lor cu părinții, despre violență domestică, despre respingere, despre sex și despre corpurile lor.

Am selectat 42 tineri din Vălenii de Munte, Cluj-Napoca, Botoșani, București, Sibiu, Iași, Suceava, Piatra Neamț, Dej, Brașov, renunțând cu greu la ceilalți, dar conștienți de resursele noastre limitate: la început, am fost doar eu și Vlad Tăușance care ne-am ocupat de scris, Diana Filimon, responsabilă cu implicarea civică, Laura Borotea, ilustrație, și Cosmin Bumbuț, fotografie.

Era clar că trebuie să regândim proiectul.

I-am încurajat pe tineri să scrie, să fotografieze și să deseneze despre ei, despre relația lor cu părinții, despre nesiguranțele lor, despre perspectivele pe care le au viitorii medici, despre problemele lor de sănătate mintală, despre rasism și despre orientarea lor sexuală.

Volumul de muncă a fost enorm din mai 2020, de când a început proiectul, și până acum, la începutul lui 2021, când, în sfârșit, e gata varianta tipărită a revistei. Am lucrat individual cu fiecare dintre cei 42 de tineri, am vorbit și am plâns împreună cu ei, uneori am vorbit și cu părinții lor, care au devenit suspicioși atunci când copiii lor au abordat subiecte prea intime legate de familie sau atunci când o tânără de 16 ani a vrut să scrie despre coming-out-ul ei.

Unele subiecte n-au ieșit, tocmai pentru că erau prea intime, răscoleau nedreptăți și suferințe prea mari. Am ținut legătura permanent cu tinerii prin conversații telefonice, mesaje și Zoom, iar unele discuții au durat ore întregi, pentru că a fost ca o terapie și pentru noi, editorii, și pentru tinerii cu care am lucrat.

În timpul proiectului, mai mulți tineri s-au confruntat cu depresia, pentru că perioada de pandemie și carantina nu sunt ușor de dus la vârsta asta, când ar trebui să fii înconjurat de prieteni, să mergi la școală, la petreceri sau, pur și simplu, să te plimbi liber pe străzi. Când n-am mai făcut față, am apelat la psiholoaga Silvia Guță de la FFFF, care ne-a ajutat s-o scoatem la capăt în niște situații dificile.

Nu e ușor pentru o tânără de 18 ani să scrie despre depresia severă cu care trăiește și despre tentativa ei de suicid. La fel cum nu i-a fost ușor să scrie nici celei care a vorbit despre complexele ei fizice și despre standardele de frumusețe impuse de adulții din jur, nici fetei care a scris despre diagnosticul de schizofrenie și internările ei, nici celei care a scris despre divorțul părinților.

Tocmai de aceea discuțiile la telefon au durat ore întregi, iar problemele de etică m-au copleșit de multe ori și pe mine (Cum scrii despre divorțul părinților tăi fără să le expui intimitatea? E OK să vorbești la 18 ani cu nume și prenume despre boala ta mintală într-o țară plină de prejudecăți ca România? Cum va fi cariera de viitor medic a unei tinere care vorbește despre neregulile din sistem? Îi permiți unei fete de 16 ani să scrie despre coming-out-ul ei, deși mama sa se opune?).

Astăzi am uitat numărul de întâlniri pe Zoom pe care le-am avut cu tinerii ca să discutăm despre scris, etică, ilustrație, fotografie și implicare civică – estimez că au fost în jur de 40. Pe parcurs, ni s-au alăturat mai mulți jurnaliști, activiști și ilustratori. (Mulțumim Paul Mureșan, Karin Budrugeac, Diana Oncioiu, Cristi Lupșa și toată echipa DoR.)

Textele, ilustrațiile și fotografiile din această revistă sunt doar o parte din cele la care tinerii au lucrat în ultimele luni; pe restul le puteți vedea și citi pe Genrevista.ro. Volumul de materiale bune e atât de mare, încât ne-a fost greu să alegem ce intră în revista tipărită; am selectat pe criterii de diversitate și dimensiune. Alec Pop a făcut designul revistei – încă un om căruia trebuie să-i mulțumim. 

Așa cum habar n-am avut în ce ne băgăm, nu avem habar nici cum vom continua. A fost o haiducie în care ni s-au alăturat voluntari din presa independentă, activiști și ilustratori. Ceea ce ne-a adus pe toți laolaltă a fost faptul că și noi, la fel ca acești tineri, am crescut în familii disfuncționale, am suferit de depresie, am fost bullied, ne-am urât corpurile, am văzut violență domestică, am fost agresați și ne-am simțit marginalizați.

Nu a fost nimeni acolo pentru noi. Nu ne-a zis nimeni „O să fie bine” sau „Nu e nimic în neregulă cu tine” sau „E firesc ce simți”. Așa că am vrut ca noi să fim acolo pentru acești tineri.