„Pe plan romantic și de identitate, eu nu am existat”. Cum arată viața unei persoane queer departe de oraș

E iunie, deci e Pride Month, so happy pride! Dacă locuiești într-un oraș mare, probabil că vezi asta peste tot, de la steaguri, campanii, postări, la branduri care și-au schimbat logo-ul pentru ocazie. E vizibil, deci e real și important. Există totuși o experiență queer despre care se vorbește mult mai puțin, una care se întâmplă departe de marșurile Pride și de spațiile sigure, în sate și orașe mici unde reprezentarea nu există, unde nu ai cu cine vorbi și unde cea mai mare provocare nu e să fii acceptat de ceilalți, ci să înveți să te accepți tu însuți fără să ai niciun model care să-ți arate că există și altfel, că se poate și așa și că nu e absolut nimic în neregulă cu cine ești. 

Am vorbit cu câteva persoane queer care au crescut în mediul rural românesc. Nu le dau numele și nici nu o să menționez zonele în care au crescut, pentru că nu asta contează, contează ce au trăit. Le-am numit folosind litera din LGBTQIA+ cu care se identifică, pentru că mi s-a părut cel mai onest mod de a le prezenta: nu un pseudonim ales la întâmplare, ci chiar o parte din cine sunt.

L.

Înainte să-și dea seama de orientarea ei sexuală, L. era un „internet warrior” care răspundea anonim la comentariile homofobe de pe Internet, încercând să combată ura din mediul online, pe care o cunoaștem cu toții, cât de bine putea. A realizat mai târziu că ăsta era doar un mecanism de autoapărare. „Răspundeam la postări și comentarii sub anonimat, încercam să le ofer logică și rațiune oamenilor homofobi, ca mai apoi să-mi dau seama că mă apăram pe mine de fapt.”

Persoanele queer existau pentru ea doar ca exemple negative în postările de genul „voi ce ați face dacă copilul vostru ar vedea asta pe stradă?”, postări despre care se discuta cu ardoare în pauze, în curtea școlii.  Jignirile pe care le auzea în jur erau îndreptate mai ales înspre bărbați sau băieți, iar asta i-a oferit, într-un fel bizar, un soi de scut temporar : „Lesbienele erau mai degrabă un fetiș pentru colegii mei decât o țintă reală a urii și batjocurii lor.”

Grupul ei de prieteni a fost singurul spațiu sigur pe care l-a avut de-a lungul copilăriei. „Pe cât de mică era comuna în care am crescut, pe atât de restrâns, dar safe era grupul meu de prieteni. Știam că dacă mă destăinui și le explic ce simt, cum simt, ce sunt, acolo o să și rămână informația și nu doar asta, știam că o să găsesc susținere.”  Familia ei a rămas în afara acestei conversații și probabil va rămâne mereu, nu neapărat din frica de o reacție violentă, ci din dorința de a păstra ceva întreg. „Prefer să mă considere o femeie singuratică decât să am această discuție cu ei. Consider că este prea târziu, nu pot să le schimb părerea, dar nu vreau să-mi stric relația cu ei, ar fi o fisură pe care nu aș mai putea-o repara.”  Când o întreb ce ar schimba în comunitatea în care a crescut, răspunde scurt: „Tot. Nu vreau să spun că mi-am urât viața într-o astfel de comunitate neapărat, dar pe plan romantic și de identitate, eu n-am existat.” 

B.

La liceu, B. a vrut să facă un proiect despre drepturile persoanelor LGBT. Profesoara nu l-a lăsat, i-a spus că i-ar fi creat probleme în cancelarie dacă numele ei ar fi fost asociat cu așa ceva, mai ales că era în relații bune cu profesorul de religie, care se întâmpla să fie și preot, iar comunitățile mici trebuie să rămână unite, în cuvintele cadrului didactic respectiv. „Țin minte cum am rămas în fața cancelariei întrebându-mă dacă chiar e ceva atât de rușinos și de nerostit în cine sunt, în ceea ce simt.”

O parte din experiența ei a fost și credința și lupta asta dintre identitatea queer și ce am fost învățați în legătură cu religia de-a lungul copilăriilor noastre. „Mergeam la biserică și mă simțeam ca un impostor, ce auzeam acolo nu avea legătură cu ideea mea despre iubire și toleranță.” A trăit câțiva ani în negare, până când sora lui mai mare, față de care fusese mereu distant, l-a făcut de rușine în public pe un copil care râdea de o persoană trans într-o excursie școlară. „Atunci a apărut speranța și pentru mine, am simțit că poate, cine știe, există cineva care să mă descopere și să mă accepte așa cum sunt.”

Sora lui a rămas singura din familie care știe. Copilăria a fost una fericită, spune B., dar fericită pentru că a ascuns multe părți din identitatea sa. „Am avut o copilărie fericită la mine-n sat, dar asta pentru că am suprimat foarte mult din cine eram, am împins în adânc partea asta din mine și am defilat cu o identitate care ar fi fost ușor de acceptat de către ceilalți.” S-ar întoarce să trăiască acolo în viitor, iubește natura și liniștea, simte că are o legătură spirituală cu biserica din sat dar, spune râzând că ar face-o doar dacă ar putea să populeze satul cu oameni toleranți și cu sora lui ca primar.

A.

A. a fost singura din grupul ei de prieteni care a vorbit deschis despre subiect și a primit, destul de previzibil, toate formele clasice de bullying verbal posibile. A făcut-o mai mult pentru cea mai bună prietenă a ei, care, tocmai datorită deschiderii sale, i-a mărturisit într-o pauză că îi plăcea de vecina de vizavi „în felul ăla”,  dar habar nu avea ce să facă cu asta. „Mai făcuse și prostia să îi spună maică-sii, care îi dăduse două și nu mai vorbise cu ea trei luni.”

A. se identifică drept asexuală, ceea ce a venit cu un alt tip de presiune. Nu e neapărat ostilitate deschisă, ci mai degrabă un soi de confuzie din partea celor din jur, confuzie care vine la pachet cu încercarea tuturor de a o face să fie „normală”. „Am simțit  întotdeauna o grămadă de presiune din partea familiei mele, care m-a acuzat de fel și fel de chestii de-a lungul timpului, acum e mai bine, au acceptat că probabil o să-mi găsesc alesul mai târziu, asta e varianta pe care au abordat-o. Nu am scăpat însă de discuții jenante la masă, de priviri ciudate,  de «intervenții bine intenționate» ale prietenelor mele care încearcă să îmi găsească iubit.”

Ce a ținut-o pe linia de plutire au fost cărțile. Prin gimnaziu a început să citească literatură queer și a găsit acolo o comunitate când nu avea una în jur. Unei persoane queer tinere din mediul rural i-ar spune să caute exact asta. „Știu că acum internetul și social media sunt destul de criticate și pe bună dreptate, dar eu am găsit deseori un sentiment de apartenență la o comunitate și o conexiune reală cu prietenii pe care mi i-am făcut online.”

G.

G. și iubitul lui s-au ascuns după niște arbuști în parc ca să privească un marș pro-viață organizat de primărie în parteneriat cu biserica și școala, al cărui director îi era profesor și le vorbea despre toleranță și incluziune la finalul orelor. „Am văzut cum li se schimonosește fața în timp ce strigau că natura e a lui Dumnezeu și țin minte că iubitul meu a început să plângă când a văzut-o pe sora lui în mulțime.” Puțin după, au auzit voci în spatele lor și au fugit, G. fusese bătut o dată din cauza orientării lui sexuale și îi intrase deja în instinct să fugă.

Jignirile l-au deranjat cel mai mult când era mic. Nu pentru că i se adresau direct, ci pentru că „homosexual” era echivalentul universal al lui „ceva e în neregulă cu tine”. „Dacă erai oricum, dar nu potrivit standardelor, erai, ca să zic frumos, homosexual. Slab la ora de sport, homosexual. Speriat de bătăile din pauze, homosexual. Bun la română și fără iubită până în clasa a opta, homosexual fără drept de apel.”

A reușit să vorbească cu mama lui despre asta, iar reacția ei, spune el, i-a salvat copilăria: „A fost atât de supportive și de protectoare încât m-a făcut să uit că în afara casei, când ieșeam pe ușă, viața era dură.”  Și-ar dori enorm să trăiască alături de partenerul lui în zona în care a crescut, dar deschis, fără să se ascundă. „Mi-ar plăcea enorm să pot trăi alături de partenerul meu aici, dar aș vrea să fac asta deschis, să nu trebuiască să mă ascund și nu văd un viitor apropiat în care asta ar fi posibil. Aș vrea ca mentalitatea oamenilor de aici să se schimbe, pentru că majoritatea sunt oameni foarte ok, dar cred că frica e motivul pentru care lucrurile sunt cum sunt.”

Există un studiu realizat de MozaiQ în 2023 care arată că 61% dintre românii din mediul rural consideră că persoanele LGBT contribuie la bunăstarea societății. E un număr mai mare decât te-ai fi așteptat, poate, dar tot mai mic decât ar trebui să fie, și rămâne un număr care nu schimbă realitatea de zi cu zi a unei persoane queer care trăiește departe de București sau Cluj. Statisticile nu te țin de mână când fugi din parc, nu vorbesc cu tine când ai nevoie și nu repară fisura pe care ți-e teamă că o conversație cu familia ta ar putea-o crea.

Ce mi-a spus fiecare dintre ei, în felul lor, e că există speranță, chiar dacă nu e evidentă neapărat. „Tinerilor queer din mediul rural le-aș spune să încerce să rămână în siguranță, să îndure și că există viață și după perioada asta în care simți că ești închis într-o cușcă fără scăpare.” 

„Le-aș spune că reziliența nu e un cuvânt frumos dintr-un discurs, ci ceva construit în tăcere, fără aplauze. Și că, după ce pleci sau după ce găsești un loc în comunitate și spațiu să fii tu însuți, începi în sfârșit să exiști.” 

„Le-aș zice să aștepte să meargă la facultate și să se împace cu ideea că lucrurile sunt cum sunt. Mi-ar plăcea enorm să fiu eu cel care să schimbe mentalitatea oamenilor din orășelul meu, dar mă îndoiesc. Momentan, mă bucur că mama s-a uitat la marșul Pride la TV și m-a îmtrebat după dacă m-am dat cu cremă de soare. Viața de acum nu e perfectă, but it gets better. ”

Mediul rural românesc se schimbă, încet și inegal, dar se schimbă. Și asta nu înseamnă că lucrurile sunt simple în orașele mari. A fi queer în România în 2026 nu e lipsit de adversitate nicăieri, indiferent dacă locuiești la sat sau la bloc în București. Dar există ceva ce putem face cu toții, indiferent unde suntem și cine suntem: dacă ești ally, protejează-ți prietenii queer, nu doar în postările de pe Instagram din luna iunie, ci în conversațiile incomode, în momentele în care cineva face o glumă proastă la masă și toată lumea tace, în micile acte de curaj de zi cu zi care nu arată spectaculos, dar contează enorm. Iar dacă faci parte din comunitatea LGBTQIA+ și trăiești într-un loc în care a fi tu însuți pare imposibil, încearcă, pe cât se poate, să supraviețuiești. Nu e puțin lucru, ba chiar, cred eu, e totul.