Să prinzi bilet la avanpremiera noului film al lui Mungiu, Fjord, a fost un sport extrem. Dacă nu erai pe fază în prima oră de când s-au pus în vânzare peste tot în țară, rămâneai să te uiți lung la story-urile altora. Publicul român voia să vadă cum a luat omul ăsta iar Palme d’Or-ul la Cannes. Sincer, n-am mai simțit atmosfera asta de isterie de la fenomenul Barbenheimer. Așa că toată lumea și-a adunat părinții, copiii și prietenii și au venit la cinema să vadă povestea familiei Gheorghiu, un cuplu româno-norvegian, cu cinci copii, care a decis să se mute din România într-un sat izolat de coastă din Norvegia, prins acum în malaxorul birocratic al Serviciilor de Protecție a Copilului, după ce una din profesoarele fiicei lor celei mari a observat vânătăi pe corpul acesteia.
Și, ca să fiu complet sinceră, încă de la primele cadre am uitat de tot hype-ul de la Cannes sau de premii. Filmul te absoarbe cu totul. Sebastian Stan și Renate Reinsve joacă cu o naturalețe incredibilă, eliminând complet bariera ecranului. Trecerea fluidă prin trei limbi, norvegiană, engleză și română, e foarte naturală, încât la un moment dat creierul meu nici nu mai înregistra că citește subtitrări, dar că m-am transformat dintr-un simplu spectator într-un martor tăcut. Te simți pur și simplu ca o muscă blocată pe peretele casei lor, având acest acces mult prea intim, din păcate, la prăbușirea vieții lor. Acum, la rece, știu sigur că trebuie să mai merg de cel puțin două ori la cinema doar ca să pot să observ și să absorb tot ce s-a întâmplat în fundal. Mungiu are acest obicei de a umple fundalul cu detalii care vorbesc de la sine, iar prima vizionare te lasă atât de copleșit de conflictul central, încât e aproape imposibil să prinzi toate nuanțele din spatele lui.
Filmul a fost apreciat la Cannes cu ovații și aplauze de 10 minute, dar, oare, la noi ar fi aplaudat lumea atât de mult? Când s-a aprins lumina în sală, tot entuziasmul de dinaintea proiecției s-a transformat instant într-un nod în gât și în întrebarea: „Da, e un film bun, dar, mă rog, oare e mai bine ca la ei sau ca la noi?”. Străinii de la Cannes au privit totul poate mai detașat, au văzut o drama psihologică impecabilă și au aplaudat arta. Noi, în schimb, mai ales stând pe scaun chiar lângă ai noștri, am rămas blocați în realitatea brută de pe ecran. Brusc, proiecția nu mai era doar despre cinematografie de festival, ci despre stilul nostru românesc de a rezolva lucrurile sau de a ne educa copiii.
Filmul e practic un exercițiu mental ciudat, unde ești provocat să simți empatie pentru niște oameni cu care, în mod normal, probabil n-ai fi deloc de acord. Personajele se trezesc blocate într-o nedreptate subtilă și toxică, în care progresismul e pur și simplu întors pe dos și folosit ca o armă plină de prejudecăți împotriva lor.
Pentru noi, cei tineri, care încercăm activ să ne demontăm traumele din copilărie prin discuții lungi despre boundaries, validare emoțională și sănătate mintală, Fjord lovește direct la rădăcină. Generația noastră nu mai înghite scuzele de tipul „așa erau vremurile” sau „am făcut și noi ce am putut”. Iar pe ecran explodează toată discuția din jurul modului în care se disciplinau copiii, forțându-te totuși să accepți că lucrurile nu sunt în alb și negru.
Mungiu ne face o mare cinste cu filmele astea, chiar dacă ne pune în față o realitate pe care o trăim zilnic, dar pe care ne e super greu să o privim direct. El nu vine să pună etichete sau să-ți dea dreptatea de-a gata, pe tavă. De asta e atât de ciudat și inconfortabil să te uiți la acest film cu ai tăi: pentru că ecranul devine o oglindă uriașă în care se reflectă, fără filtru, conflictul dintre dragostea imensă a unor părinți și obiceiurile vechi de parenting din România.
Disconfortul major nu vine din faptul că vezi o violență extremă pe ecran, ci din contră, din normalitatea acelor gesturi. Familia Gheorghiu își iubește copiii enorm, iar pentru ei, o palmă la fund dată din când în când era doar „disciplină ușoară”, ceva complet acceptat la noi acasă. Însă în momentul în care acea mentalitate tradițională, rezumată la judecată prin expresia „bătaia e ruptă din rai”, este pusă sub lupă într-un sistem care are toleranță zero la așa ceva, realizezi brusc cât de subțire e linia dintre educație și abuz în ochii legii.
Exact ca în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile , celălalt film al lui Mungiu care a luat același trofeu , când se termină totul și ecranul se face negru, ai nevoie de cel puțin 10 minute de liniște totală. Zece minute în care doar să stai acolo, să digeri nodul din stomac și să încerci să-ți aduni gândurile, oricât de mici, înainte de a fi capabil să scoți un singur cuvânt.
Nu, nu e deloc confortabil să vezi Fjord cu familia. Dar este, probabil, cel mai sincer punct de plecare pentru o discuție pe care trebuia să o avem de mult.
