Există un moment în care realizezi că totul din jurul tău a fost gândit de cineva. Că scaunul pe care stai, fontul de pe ecranul telefonului, blocul de pe colțul străzii cu fațada albă și ferestrele mari, toate vin dintr-un loc. Și locul ăla este, aproape invariabil, o școală de artă germană care a durat 14 ani și a fost închisă de naziști în 1933. Se numea Bauhaus, iar dacă nu ai auzit de ea, îți garantez că ai folosit ceva creat de ideile lor artistice azi.
Imaginează-ți Germania în 1919. Primul Război Mondial tocmai s-a terminat. Republica de la Weimar abia se formează. Totul e în ruine, fizic și cultural. Într-un context ca ăsta apare arhitectul Walter Gropius, care decide că ce are nevoie lumea nu e mai multă artă decorativă, mai mult ornament, mai multă frumusețe de dragul frumuseții. Are nevoie de frumusețe utilă. Și întemeiază Staatliches Bauhaus, literal „casa de construcție de stat”, o școală unde arhitecți, pictori, sculptori și meșteșugari lucrau împreună sub același acoperiș, cu aceeași misiune: să facă artă care servește viața.
Manifestul fondator al lui Gropius suna revoluționar pentru epoca lui: „Arhitecți, sculptori, pictori, toți trebuie să ne întoarcem la meșteșuguri! Nu există artă ca profesie.” Adică distinsa ierarhie în care pictura era nobilă și tâmplăria era vulgară trebuia să dispară. Artistul și meșteșugarul trebuiau să fie același om. Era o lovitură directă în snobismul academic al epocii, și a primit exact reacția pe care o primesc toate ideile bune la început: ostilitate politică masivă.
Bauhaus a existat în trei orașe, și fiecare schimbare de locație a venit cu câte o criză. La Weimar (1919–1925), unde totul a început, spiritul era mai expresiv, mai experimental, aproape mistic. Lothar Schreyer și Oskar Schlemmer conduceau atelierul de scenă, iar studenții lucrau simultan la metalurgie, tâmplărie, ceramică și țesut. Era o școală în care profesorii se numeau „maeștri” și studenții, „ucenici”, o referință deliberată la breslele medievale.
La Dessau (1925–1932) a venit maturitatea. Această fază este cea care a produs cea mai mare parte din ce știm azi că înseamnă Bauhaus: produse industriale gândite pentru producție în masă, tipografie revoluționară, mobilier emblematic. Gropius a construit chiar el clădirea școlii acolo, care a devenit un manifest tridimensional al ideilor lor, sticlă, beton, funcție pură, fără ornament. Tot în Dessau a apărut scaunul Wassily al lui Marcel Breuer, o piesă din tuburi de oțel curbate și pânză, numită după Wassily Kandinsky, care preda acolo. Cel mai probabil l-ai văzut în cel puțin trei reclame de mobilă de când te-ai trezit.
Berlinul (1932–1933) a fost ultimul act. Naziștii câștigau teren. Bauhaus era deja etichetată ca artă „degenerată”, prea internațională, prea de stânga, prea liberă. La 11 aprilie 1933, sediul a fost percheziționat de poliție și SA. Câteva luni mai târziu, în iulie 1933, corpul profesoral a dizolvat oficial școala. Naziștii au câștigat bătălia, dar au pierdut războiul ideilor în mod spectaculos.
O parte din ce face Bauhaus extraordinar este lista de oameni care au predat acolo. Wassily Kandinsky, pionierul artei abstracte, venea din Rusia. Paul Klee, cu universul lui de semne și culoare, din Elveția. László Moholy-Nagy, fotograful și vizionarul care credea în căsătoria artei cu tehnologia, din Ungaria. Ludwig Mies van der Rohe, unul dintre cei mai mari arhitecți ai secolului XX, a condus școala în ultimii ani de la Berlin. Marcel Breuer a reinventat ce poate fi un scaun. Herbert Bayer a reinventat ce poate fi un font.
Bauhaus era un proiect profund internaționalist, și asta era una din crimele lui în ochii naziștilor. O școală germană care nu era germanică. O artă care nu aparținea unui neam, ci unui mod de a gândi.
Ce înseamnă estetic Bauhaus, concret
Dacă ar trebui să comprimi toată filosofia Bauhaus într-o singură frază, ar fi ceva de genul: forma urmează funcția, dar nu înseamnă că nu e frumoasă. Bauhaus se caracterizează prin absența ornamentului, forme geometrice echilibrate, materiale industriale (oțel, sticlă, beton), culori primare folosite cu intenție și un interes obsesiv pentru cum va fi utilizat obiectul în viața reală.
Asta nu înseamnă rece sau steril. Înseamnă că un scaun nu are piciorușe cioplite în formă de leu pentru că leoaica nu ajută să stai mai bine. Înseamnă că o clădire are ferestre mari pentru că lumina naturală face viața mai bună. Înseamnă că un poster are tipografie bold și blocuri de culoare pentru că trebuie citit de la distanță. Funcționalul și frumosul nu sunt inamici; sunt același lucru văzut din unghiuri diferite.
Ceea ce naziștii n-au anticipat este că expulzând oamenii Bauhaus din Germania, i-au trimis în toată lumea. Gropius, Mies van der Rohe și Moholy-Nagy au ajuns în Statele Unite. Alții au plecat în Palestina, unde au construit White City din Tel Aviv, un ansamblu de peste 4.000 de clădiri în stil Bauhaus, azi sit UNESCO. Ideile au prins rădăcini la Chicago, la New York, la Londra. Designul Bauhaus a format baza pentru ceea ce numim azi „stilul internațional” în arhitectură. Mies van der Rohe a construit zgârie-nori. Gropius a predat la Harvard.
Și dacă vrei să știi câtă influență mai are Bauhaus azi, deschide IKEA. Sau uită-te la iPhone-ul tău. Sau folosește orice font sans-serif curat pe care îl ai pe ecran. Modernul înseamnă Bauhaus mai mult decât știm să recunoaștem.
Și acum vine partea care te privește personal: Bucureștiul tău e Bauhaus
Asta e partea pe care o ratăm cel mai des, și e, de departe, cea mai fascinantă. România interbelică a absorbit spiritul Bauhaus cu o viteză și o intensitate pe care puțini o știu. Iar cel care a conectat efectiv Bucureștiul la avangarda europeană a fost un băiat crescut pe străzile orașului, Marcel Iancu, născut în 1895 în Capitală.
Povestea lui e ca un roman de epocă bun. Adolescent, editează împreună cu Tristan Tzara și Ion Vinea o revistă de avangardă numită Simbolul. Pleacă la Zürich să studieze arhitectura și ajunge la Cabaret Voltaire, locul unde s-a inventat mișcarea Dada. Fondează Dada alături de Tzara, Hugo Ball și Hans Arp. Devine unul dintre cei mai influenți artiști de avangardă europeni. Și apoi se întoarce acasă, în București, și încearcă să construiască modernismul pe care îl văzuse în lume.
Între 1926 și 1938, Iancu, prin Biroul de Studii Moderne pe care îl conducea împreună cu fratele său, a proiectat zeci de clădiri moderniste în București. Cercetătorul Geo Șerban a identificat cel puțin 36 de locuințe cu semnătura lui, deși multe lipsesc din circuitul cultural oficial al orașului. Adept al constructivismului și al spiritului Bauhaus, Iancu aduce în București „un nou simț de formă, bazat pe elemente geometrice, un nou simț al materialelor”. În 1935, publică împreună cu arhitecții Horia Creangă și Octav Doicescu un manifest, Către o arhitectură a Bucureștilor, în care propun capitalei o viziune modernă. Situația politică l-a forțat să plece în 1941. Restul carierei și-a petrecut-o în Israel, unde a fondat colonia de artiști Ein Hod, activă și azi.
Studii recente arată că între cele două Războaie Mondiale și până în 1947, Bucureștiul și-a construit 70–80% din stratul său istoric în stil modernist, puternic influențat de estetica Bauhaus: volume simple, linii geometrice, beton armat, sticlă, fără ornament. Suntem, potrivit cercetătorilor de patrimoniu, o capitală est-europeană cu un patrimoniu modernist mai bogat ca număr de clădiri decât multe metropole occidentale. Iar Institutul Goethe din România a recunoscut explicit asta în 2019, când a organizat evenimentele BAUBAU, dedicat centenarului Bauhaus, cu focus pe patrimoniul modernist românesc.
Ironia este că nu prea știm ce avem. Fațadele sunt crăpate, zugrăvite în culori nepotrivite, abandonate. Proprietarii schimbă tâmplăria originală cu termopan alb. Uneori clădirile sunt pur și simplu demolate. O linie de gândire extraordinară, care a supraviețuit nazismului și comunismului, este în pericol de la oamenii care pur și simplu n-au auzit de ea. – Imobilul Solly Gold
Bauhaus e o poveste despre ce se întâmplă când cineva decide că frumosul și utilul pot fi același lucru, că arta nu e privilegiul celor care și-o permit, că designul bun aparține tuturor. E o poveste despre cum o idee înfrânge cenzura și represiunea pur și simplu prin faptul că oamenii care o poartă se mișcă prin lume.
Și e o poveste cu un capitol local pe care îl ratăm în fiecare zi când trecem pe lângă un bloc modernist interbelic pe care îl numim „vechi și urât” fără să știm că e, de fapt, unul dintre cele mai interesante lucruri din orașul nostru. Privit corect, Bucureștiul interbelic e un muzeu în aer liber al unuia din cele mai radicale experimente culturale ale secolului XX. Doar că muzeul nu are pancarte.
Data viitoare când treci printr-un cartier interbelic și vezi un bloc cu colțuri rotunjite, ferestre orizontale bandă, fațadă fără ornament și un balcon care iese în consolă, oprește-te o secundă. Ăla e Bauhaus. Ăla ești tu, fără să știi.
