Există, de fiecare dată, un fel de cutumă, ca și cum atunci când intri să vezi un film istoric, accepți din start că urmează să pășești într-o lume mai ușor ancorată în real decât în ficțiune, însoțită de o angoasă care se insinuează discret în tot ceea ce credeam că știm deja. Așa se întâmplă și cu „Odiseea”, care pare, în accepțiunea lui Nolan, să funcționeze, mai degrabă, ca un periplu al unei lumi recognoscibile, decât al legendarului Odiseu.
Filmul urmărește povestea lui Odiseu, eroul care încearcă să-și găsească drumul spre casă după șapte ani de război în Troia. Doar că, încă din debut, Nolan își permite o deviație de la norma aproape sacră a filmului istoric: Travis Scott apare și povestește despre eroul care și-a deturnat traseul de la scenariul său implacabil, o alegere care poate produce, inevitabil, o mică vexație spectatorului venit pentru solemnitatea epopeii. Dacă e să ne raportăm la viziunea regizorală, surpriza funcționează, totuși, tocmai fiindcă transformă un trapper într-un reper pentru cultura oratorială a prezentului, un fel de epigon contemporan al farmecului pe care îl aveau, odinioară, barzii.
Îi mai avem, apoi, și pe Tom Holland, Robert Pattinson, Charlize Theron, Anne Hathaway, Zendaya și restul unei distribuții, pusă în jurul unui film care pendulează între mitologie și blockbuster, între figura femeii supuse și umilite de ordinea patriarhală și tentativa celeilalte de a evada, nu însă fără să scape câteva inflexiuni progresiste, care nu se aliniază neapărat cu întreg tabloul convențional al căsniciei.
Rezultatul? Trei ore și ceva de film în care încerci, pe cât posibil, să urmărești firul epic fără prea multă lectură homerică în spate. Tot jocul regizoral se umple, însă, fără să vrei, de soldați aproape nihiliști, desprinși parcă de pe axele universului din „Pirații din Caraibe” și suspendați undeva între Marvel și DC, într-o formulă care caută să împace mitologia cu spectacolul de consum. Din tot acest dispozitiv, Matt Damon rămâne reperul cel mai stabil, iar jocul lui de rol e, de altfel, singurul care nu dezamăgește.
Matt Damon chiar mi-a plăcut mult. Dacă e să ne desprindem puțin de ideea aproape fetișizantă pe care Nolan pare să o aibă pentru Damon, actorul chiar reușește să-mi „vândă” ideea unui tiran aflat pe calea schimbării, care își trasează, încă din primele secvențe, propriul destin malign. Pe parcursul celor trei ore, chiar dacă unele secvențe sunt traversate de un fel de stângăcie fatidică, ajungi, aproape fără să-ți dai seama, să empatizezi cu personajul lui, până în punctul în care porți un întreg discurs lăuntric cu tine și, dramatic chiar, începi să te rogi să-și găsească drumul înapoi către casă.
E un film care te poartă prin de toate: de la drogul cu lotuși (un mare minus, tocmai pentru că scoate una dintre cele mai ingenioase și bine scrise părți despre insula oamenilor lotus) până la vrăjitoare, cavaleri impozanți și destul de automatizați, sirene și ciclopi. Tocmai aici mi se pare că filmul își pierde puțin din ritm. În încercarea aceea nefericită de a comprima o întreagă epopee într-un film, oricum destul de lung și plictisitor pe alocuri, multe episoade și etape din siajul protagonistului sunt descrise ca un fel de puncte de tranzit. Insula lotușilor, de exemplu, trece aproape accidental prin poveste și pierde seducția aia profundă și lentă pe care o avea în poem.
Totuși, filmul își revine pe parcurs odată cu episodul insulei vrăjitoarei Circe.
În timp ce echipajul înaintează spre baraca improvizată în care trăiește vrăjitoarea, este întâmpinat de o leoaică, o panteră și, sincer, parcă nu mai lipsea decât lupoaica. Referința către micul infern al lui Dante, spre care personajele par conduse fără să-și dea seama, funcționează neașteptat de bine. Animalele, cu un fel de timiditate bolnăvicioasă, conturează una dintre cele mai frumoase trimiteri pe care le-am văzut într-un film modern, fără să transforme simbolul într-un simplu exercițiu de erudiție.
Mai e și Circe, interpretată impecabil de Samantha Morton, care se ascunde sub forma unei figuri aproape indispensabile întregului film. Scena în care îi transformă pe oamenii lui Odiseu în porci e construită cu o minuțiozitate ce pare să iradieze în întreg pasajul regizoral. Totul funcționează ca un ritual lent, în care grotescul și fascinația ajung să se confunde, iar filmul găsește, poate pentru prima dată, echilibrul dintre mit și spectacol.
Vizual, filmul cultivă estetica asta a lui Nolan de a se situa între film excentric și mecanizat, pe care încearcă să-l înghesuie în granițele unei univers atemporal. Uneori imaginea are forța unei fresce antice, alteori cade într-un spectacol digitalizat mult prea familiar, o oscilație care spune multe despre felul în care Nolan încearcă să negocieze mitul cu sensibilitatea publicului de astăzi. Culorile sunt alese și ele destul de înțelept și spun, încă din primele secvențe, în ce punct se află Odiseu. Dacă pe insula onirică a lui Calipso, culorile sunt luminoase, pastelate, un fel de revelație a unui timp care nu vrea să înainteze, pe măsură ce protagonistul își continuă călătoria, care devine din ce în ce mai anevoioasă, culorile se închid și ele. Lumea pare să preia treptat, fără să-și propună neapărat asta, povara pe care o poartă personajul în sufletul.
Totuși, a spune că filmul e un flop nu e nici pe departe adevărat. Mitologia nu apare nicidecum ca un antidot pentru realitate, ci ca o metodă prin care realitatea însăși își găsește o expresie mai suportabilă. Fantasticul nu suspendă lumea contemporană, ci o reflectă într-o oglindă ușor deformată, suficient cât să-i scoată la suprafață fisurile. Sigur, are mai multe minusuri decât plusuri, însă continui să cred în puterea acelui Nolan care încearcă să spună câte ceva despre o lume a noastră aflată în derivă, pe care ne chinuim, din răsputeri, să o salvăm.
Nolan nici nu rescrie radical epopeea. Filmul mută, mai degrabă, atenția spre ceea ce mai înseamnă astăzi un erou, iar aici se află, poate, una dintre cele mai atente și eficiente alegeri ale sale. În locul eroului infailibil propus de Homer, care se alinia unei lumi, în care omul aspira la statutul de erou, Nolan alege un personaj măcinat până în ultimul moment de vină și violență, mult mai apropiat de condiția unui om obosit, decât de o figură legendară.
Cumva, Homer scria pentru vremurile în care sensibilitatea nu avea prea mult loc într-o lume construită în jurul masculinității eroice. Nolan nu schimbă povestea, ci o privește printr-o sensibilitate contemporană, iar Odiseu ajunge să poarte războiul cu el mult după ce acesta s-a încheiat. Problema nu e, până la urmă, că înțelegem istoria prea rigid sau că am devenit noi prea sensibili. Problema e felul în care alegem să o interpretăm pentru prezent și cât de dispuși suntem să acceptăm că miturile pot spune, fără să-și piardă forța, cu totul altceva într-o altă epocă.
De aici și finalul ciclic, în care Odiseu este, în cele din urmă, răpus de fatalitatea războiului și înaintează către soare, ca și cum singura ieșire din violență ar fi chiar absorbția ei într-un destin deja scris.
E, în fond, chiar o odisee. Una mare, lugubră, care funcționează și ca o metaforă stilizată, până la saturație, pentru anomaliile războiului, anomalii care, fără să-și propună neapărat asta, se preling și în lumea noastră, privită printr-o lentilă oarecum abjectă. Aici stă, de fapt, marea putere a filmului. Iar dacă vrei să înțelegi cum funcționează, trebuie să-l privești ca pe o mare figură de stil. Odiseu nu mai e, în accepțiunea lui Nolan, nici măcar eroul legendar pe care îl știm din Homer, ci un om obișnuit, obligat să traverseze aceeași contemporaneitate pe care o locuim și noi.
