Puține replici din cinema au îmbătrânit atât de bine precum salutul lui Truman Burbank din The Truman Show. La sfârșitul anilor ’90, povestea unui bărbat care descoperă că întreaga sa existență este transmisă în direct părea o satiră despre televiziune și obsesia pentru reality show-uri. Privit astăzi, filmul lui Peter Weir pare să vorbească despre ceva mult mai amplu, și anume despre transformarea realității într-un spectacol permanent. Lansat în 1998, filmul îl urmărește pe Truman Burbank, interpretat de Jim Carrey. Viața lui pare perfect normală: are un loc de muncă stabil care îi oferă satisfacție, o soție iubitoare cu care își dorește să își întemeieze o familie și locuiește în idilicul oraș Seahaven, unde a legat relații de prietenie și relații amicale cu vecinii săi.
Problema este că Seahaven nu este un oraș obișnuit sau, mai bine spus, nu este un oraș real, ci un platou de filmare uriaș, în care fiecare element și fiecare persoană interpretează un personaj, cu excepția lui Truman. De la soția sa, care este o actriță ce își interpretează rolul, la prietenii săi, care la rândul lor sunt actori, totul este regizat. Chiar și cerul este artificial, la fel și locul său de muncă. Truman este singura persoană care nu știe că întreaga sa existență este transmisă non-stop la televizor.
La prima vedere, The Truman Show este o satiră cu premisă absurdă. Filmul funcționează simultan ca satiră media, alegorie filozofică și thriller existențial. În același timp, el pune o întrebare simplă și neliniștitoare: ce se întâmplă cu identitatea unei persoane atunci când întreaga sa viață devine spectacol?
Există și o ironie interesantă. The Truman Show a apărut cu doi ani înainte de lansarea formatului Big Brother, emisiunea care avea să transforme supravegherea permanentă în divertisment de masă. Mulți critici au observat retrospectiv că filmul lui Weir a anticipat ascensiunea reality television-ului, într-o perioadă în care genul se afla încă la începuturile sale. Ceea ce în 1998 părea o satiră absurdă a devenit, câțiva ani mai târziu, un model de business. Capacitatea filmului de a părea „mai actual” odată cu trecerea timpului este susținută și de felul în care a fost conceput vizual și narativ. Scenariul original era considerabil mai întunecat decât filmul pe care îl știm astăzi. Acțiunea urma să se desfășoare într-un decor urban distopic, iar tonul era mult mai apropiat de science fiction-ul paranoic. Decizia lui Peter Weir de a muta povestea într-o suburbie luminoasă, artificială, perfectă, a făcut premisa și mai neliniștitoare și mai plauzibilă. În acest context, alegerea lui Jim Carrey pentru rolul principal a adăugat un strat suplimentar de surpriză. La lansare, mulți spectatori au fost surprinși de distribuirea lui în acest rol. În anii ’90, actorul era asociat aproape exclusiv cu comedii precum Ace Ventura: Pet Detective sau The Mask. Tocmai imaginea publică a contribuit la impactul filmului, fiindcă publicul se aștepta la o comedie, dar a primit una dintre cele mai tulburătoare reflecții despre controlul mediatic din cinematografia acelei perioade.
Dar poate cel mai surprinzător lucru legat de The Truman Show este faptul că influența sa a depășit cu mult granițele culturii pop. La câțiva ani după lansare, psihiatrii au început să întâlnească pacienți convinși că trăiesc exact în lumea lui Truman Burbank. În 2008, psihiatrii Joel Gold și Ian Gold au publicat o lucrare în care descriau mai multe cazuri de persoane convinse că viața lor este înregistrată și transmisă publicului, asemănător situației din film. Acești pacienți nu credeau doar că sunt supravegheați. Ei erau convinși că familia și toti oamenii din jur joacă roluri într-o producție gigantică al cărei protagonist sunt chiar ei. Unii au călătorit în alte state pentru a „evada” din spectacol. Alții au încercat să găsească studioul secret în care ar fi fost filmată existența lor.
Fenomenul a fost numit informal „Truman Show Delusion” și este considerat o expresie modernă a delirurilor de persecuție și de grandoare, nu o boală distinctă. Puține filme au avut un impact atât de puternic asupra imaginarului colectiv încât să dea numele unei forme particulare de delir. The Truman Show este unul dintre ele. Delirurile de supraveghere nu sunt noi. Oamenii au crezut de secole că sunt urmăriți de guverne, organizații secrete, divinități sau forțe supranaturale. Ceea ce s-a schimbat este forma pe care o ia această credință. În timpul Războiului Rece, cineva putea suspecta agenți secreți. În epoca televiziunii și a culturii media, imaginarul conspirației s-a mutat spre camere ascunse, si studiouri de film. Cu alte cuvinte, delirurile tind să împrumute simbolurile dominante ale epocii în care apar. Iar The Truman Show a furnizat unul dintre cele mai puternice simboluri culturale ale sfârșitului de secol XX.
Fenomenul este interesant fiindcă arată cât de profund pot pătrunde filmele în modul în care oamenii își înțeleg realitatea. Există exemple similare. The Matrix a inspirat ceea ce unii au numit „Matrix Delusion”, convingerea că lumea este o simulare artificială. În mod similar, dezvoltarea Internetului și a tehnologiilor de supraveghere a influențat conținutul multor deliruri contemporane.
La aproape treizeci de ani de la lansare, The Truman Show continuă să fie discutat nu doar în școli de film, ci și în psihologie și studii media. Motivul fiind ca filmul surprinde una dintre anxietățile fundamentale ale modernității, sentimentul că identitatea noastră este modelată de privirea celorlalți. Iar acesta este poate cel mai neobișnuit lucru legat de film. Nu doar că a influențat cultura populară, ci a ajuns să influențeze modul în care anumite persoane își construiesc propria realitate. Puține opere de ficțiune pot spune același lucru.
