Du du durururuuu rum (știu că ai citit cântând asta, odată ce ai auzit că e vorba de Fetițele Powerpuff). Sigur ai avut și tu în liceu un grup de fete pe care l-ai numit, într-un mod mai ironic sau mai cu drag, „Fetițele Powerpuff”. Dar te-ai gândit vreodată că în spatele acestui titlu pot exista trei persoane cu povești traumatizante? Sau poate chiar tu ești Blossom? Sau Buttercup? Sau Bubbles? Eu mă identific cu Buttercup, poate de la zodie mi se trage.
Lăsând gluma la o parte, Blossom e în pericol și tu nu poți să faci nimic ca să o ajuți. Doar să mergi la NON Centru de Arte Performative să-i oferi un strop de empatie și să te gândești de două ori data viitoare când vezi că o fată este nedreptățită (și e un cuvânt prea blând pentru ce i se întâmplă, de fapt). Blossom. sau Înflorirea (regia lui Dominik M. M. Iabloncic, coregrafia Roxanei Florescu și dramaturgia Ioanei Toloargă) prezintă o astfel de realitate, care foarte posibil să te supere, să te enerveze sau să te întristeze și lista poate continua.
Sunt mare fan al spectacolelor inspirate din povești sau desene animate pentru copii, iar Ioana Toloargă reușește să ridice o problematică legată de aceste universuri și să o transforme în ceva mult mai realist și actual.
Sunt sigur că ai observat, la un moment dat, cum circulă pe internet fan art-uri în care fetițele Powerpuff sunt reinterpretate într-o manieră sexualizată. Acum, nu mă înțelege greșit, sexualitatea și kink-urile sunt extrem de complexe și nu e nimic greșit în asta. Problema apare atunci când sexualizăm personaje care sunt, în esență, niște fetițe dintr-un desen pentru copii. Alo? Știm cu toții cum se numește asta, nu?
Ei bine, exact asta vei vedea în spectacol. O fetiță olimpică, „mândria școlii”, ajunge victima revenge porn-ului.
Dulce, acrișor și ceva fermecător se transformă în amar intens, acru stricat și ceva metalic putred (carne stricată cu gust de sânge). Știu, sună scârbos dar când o să vezi spectacolul, poate îți fuge mintea la comparația pe care tocmai am făcut-o.
Să ne întoarcem puțin la conținutul spectacolului. Avem, deci, cele trei fetițe, recontextualizate în trei surori de 14 ani care învață la aceeași școală, interpretate de Diana Maioru (Bubbles), Ioana Varodi (Buttercup) și Carina Sandor (Blossom).
O avem pe Blossom, a cărei „superputere” este să fie fata exemplară, dar care, la cea mai mică greșeală, este acuzată că și-a pierdut aceste calități. O poză ajunsă la cine nu trebuie o face să își piardă complet „superputerile”. Surorile ei sunt profund dezamăgite, chiar dezgustate de situație. Toate trei sunt presate să se încadreze în niște norme sociale, dar în momentul în care una dintre ele face o greșeală mai mare, toate defectele, problemele și imperfecțiunile sunt proiectate asupra ei.
Aflăm, din perspectiva personajelor secundare, că perfecțiunea lui Blossom ajunsese să deranjeze. Surorile se simțeau umbrite de performanțele ei.
Tatăl, interpretat de Grigore Avram, ne spune inițial cât de mândru este de fetele lui, într-un discurs clasic: „Am muncit să nu le lipsească nimic!”.
Dar ce se întâmplă cu această iubire atunci când află de „problemă”? Ce reușește să cântărească mai mult: rușinea sau dragostea?
Un lucru interesant se întâmplă cu vocea naratorului din desenul original. De data asta, avem de-a face cu o poveste cu doi naratori. Acea voce masculină, gravă și solemnă, plină de energie și ritm, este adusă în scenă sub forma a două personaje, interpretate de Silvana Neda și Andrei Potîrniche.
Da, ai anticipat bine: un personaj feminin preia frâiele acelei voci și devine o voce a rațiunii, cu un puternic spirit justițiar. În loc să prezinte situațiile pe un ton exagerat și amuzant (ca în desenele animate), naratoarea nu doar clarifică acțiunea, ci ghidează publicul către un adevăr greu de digerat, folosindu-se de un ton senzual care te face să te simți vinovat și de un simț acut al dreptății.
Pe de altă parte, avem vocea masculină a lui Andrei, care construiește o realitate distorsionată, în care victima devine călău. E un tipar foarte clar: „tu ești de vină pentru ce s-a întâmplat!”, „cum ai putut să faci așa ceva?”, „nu ți-e rușine?”. Da, vorbim despre slut-shaming la adresa unei fete de 14 ani, iar naratorul devine, în mod evident, purtătorul unui misoginism crunt.
Tu cu care Fetiță Powerpuff te identifici? Eu sper că cu niciuna. Sau, mai bine spus, sper să nu fii nevoit să te identifici.
Pentru că, dincolo de culori, superputeri și nostalgie, realitatea pe care o propune spectacolul e una în care nu mai e vorba despre eroine, ci despre vulnerabilitate, presiune și judecată. Despre cât de repede poate fi transformată o victimă într-un vinovat și despre cât de ușor alegem să închidem ochii.
Poate că întrebarea nu mai e „tu care Fetiță Powerpuff ești?”, ci mai degrabă: în ce moment alegi să nu mai faci parte din povestea asta?
Pentru că, de data asta, nu e un desen animat.
