Cred că Wuthering Heights, regizat de Emerald Fennell, a trecut de mult de granițele cinematografiei, devenind mai degrabă un simptom clinic al societății noastre. De ce? În ultimii ani, într-o derivă bizară începută post-Barbie, Margot Robbie a fost paradoxal etichetată ca fiind „mai puțin Barbie” decât era odinioară.
Fenomenul Robbie se sprijină pe roluri intens sexualizate, în frunte cu The Wolf of Wall Street, care au fixat-o pe un podium estetic aproape imposibil. Calitățile sale actoricești au fost deseori eclipsate de un standard de frumusețe ce trebuia nu doar menținut, ci forțat constant. Însă, în momentul în care primești rolul pe care, metaforic, îl joci deja în viața reală, Barbie, orice deviere de la „perfecțiunea absolută” este taxată brutal de public. Dacă nu ești peste așteptări, ești retrogradată la statutul de „urâtă”.
În acest context, ne trezim cu o ecranizare ce pare un mash-up. Jacob Elordi (Heathcliff) pare să fi uitat să iasă din personajul lui Frankenstein, păstrând acea agresivitate mută și un mister de tip „imbecilitate asumată”, în timp ce Margot Robbie (Catherine) poartă pe umeri aceeași misiune: recuperarea frumuseții care i-ar fi scăpat printre degete în universul roz al lui Gerwig.
Deși filmul vrea să fie o parabolă despre alegeri și destin, rămâne blocat într-o zonă de fast fashion narativ. Povestea dintre Catherine și Heathcliff, începută în copilărie cu el, slujitorul oropsit, și ea, fata de bani gata, se vrea o tensiune mocnită, dar sfârșește prin a fi un clișeu. Pe măsură ce cresc, iubirea se lovește de barierele de clasă, iar Catherine alege confortul rangului în detrimentul pasiunii.
Sindromul Barbie-fication
Problema acestei ecranizări rămâne în inserțiile forțate de senzualitate. Întâlnirile lor sunt marcate de un trying too hard regizoral: scene privite pe furiș, manifestări de afecțiune care degenerează în perversitate gratuită. Heathcliff este construit sub mantia „masculului alfa” tăcut și impulsiv, însă rezultatul este mai degrabă cel al unui personaj eratic și rudimentar. Catherine, o păpușă de îmbrăcat, pendulează între extreme: de la tantrumuri teatrale la ipostaze ostentative, așteptându-l pe Heathcliff în bătaia vântului într-o lumină perfectă, imediat după ce el a aflat că ea se va căsători cu altcineva.
Nici regia nu se lasă mai prejos. Camera nu ratează nicio ocazie de a zăbovi asupra lui Catherine care înghite în sec, și ups, deja ne uităm la sânii ei în rochia prea strânsă, transformând suferința personajului într-un pretext estetic. Ea este adesea filmată cu o față de porțelan, lumina sculptându-i trăsăturile pentru a sublinia titlul de „cea mai frumoasă femeie din lume”: gura întredeschisă, privirea ingenuă, ușor înfricoșată, chipul perfect care cere să fie protejat și posedat.
Această tentativă de a o reinstala pe Margot Robbie în tronul de Barbie Forever este pe cât de stridentă, pe atât de artificială. O simțim în materialele costumelor, care par produse în 2026, nu în secolul al XIX-lea, dar și în strategia de marketing din spatele ecranului. Până la urmă, nu primim o poveste de dragoste, ci un ambalaj de lux. Nu o vedem pe Catherine, ci o femeie pusă la vitrină, gata să fie din nou admirată.
Când vorbim despre modă, trebuie să ținem cont și de momentul socio-cultural în care ne aflăm. Look-urile lui Margot Robbie de la premierele „Wuthering Heights” pot fi considerate mai reușite estetic decât cele din era Barbie, deși poate internauții nu ar fi de acord cu mine, însă influența contextului, în special vibrația de la Haute Couture Paris Fashion Week, se simte puternic. E clar că această aliniere la atmosfera couture a momentului nu este întâmplătoare, dar există și o dorință subtilă ca acest lucru să treacă neobservat.
Margot Robbie și-a consolidat statutul de icon pe red carpet în timpul turneului de presă pentru Barbie din 2023, unde a purtat zeci de ținute inspirate din diferite versiuni ale păpușii Mattel. Impactul a fost atât de mare încât stilistul ei, Andrew Mukamal, a publicat în martie 2025 un photobook Barbie™: The World Tour care documentează întregul proces creativ din spatele acestor apariții. În decembrie 2025, Mukamal a primit chiar oportunitatea de a crea propria sa păpușă, „Styled by Andrew Mukamal” Barbie, o validare supremă a faptului că stylingul devenise parte din mitologia brandului.
Robbie are însă o prezență fundamental modernă și rareori este mai puțin convingătoare decât atunci când interpretează femeia secolului XIX prinsă într-un corset din care eroina cere aproape masochist să fie strânsă „mai tare, mai tare”. În aceeași notă, Jacob Elordi nu reușește pe deplin să convingă în postura anti-eroului suprem. Este înalt, brunet și arată bine cu perciuni, dar cam atât. Are aerul unei schițe de bărbat alfa din poveștile de pe Wattpad. Sincer, m-am tot întrebat dacă nu cumva au vrut să facă o adaptare în cheia asta.
Unde regizoarea Emerald Fennell pune cu adevărat accentul este în zona de production design, casele, interioarele, decorul, și, desigur, costumele. Conacul Earnshaw apare ca o construcție neagră, aproape sinistră, care amintește de o fortăreață gotică, integrată în peisajul stâncos al mlaștinilor, dar care se prăbușește simbolic din interior pe măsură ce tatăl decăzut al lui Cathy își irosește averea. După căsătoria din interes, când Cathy se mută la domeniul Linton, ajunge practic captivă într-un spațiu care o transformă într-o păpușă supradimensionată, excesiv ornamentată.
Dacă metafora nu este suficient de clară, Fennell o subliniază prin personajul Isabella, care se dedică obsesiv unei case de păpuși elaborate și creează, drept cadou de nuntă, o păpușă Cathy opulentă pe care o așază în interior. Mai grotesc, soțul lui Cathy, respectabilul Edgar, redecorează dormitorul matrimonial pentru a se potrivi perfect cu tenul ei, inclusiv replicând pistruiul de pe obraz ca o pată maronie pală pe peretele roz capitonat.
Întregul film poate fi privit ca un fel de extensie întunecată a universului Barbie. O „Wuthering Heights Barbie”, celebra păpușă încorsetată într-o rochie rigidă de secol XIX, într-o versiune gotică a Dreamhouse-ului, cu un Ken brunet cu perciuni privind din prag. Doar că, spre deosebire de rozul emblematic din 2023, aici estetica este apăsătoare, aproape claustrofobică. Pe cât de mult se arată o imagine perfectă a lui Margot în aceste filme pe atât se vede realitatea femeilor din istorie dar şi de acum, una dură, mult prea romantizată, ascunsă după roz sau roşu închis.
