Depresia a ajuns un subiect pe care îl vezi „pe toate gardurile”. Pe mesele politicienilor, pe Reddit, în reels, în discuțiile cu prietenii, în discursurile generațiilor mai mari de pe Facebook, atunci când ne mai dau nouă, generației Z, câte o „trezire la realitate” (zic ei), în timp ce se cred medici și ne dau tot felul de sfaturi (necerute, că alea sunt și cele mai periculoase!). Pentru că noi, oamenii în general, pare că știm totul despre orice. Mai ales despre depresie, că aici am vrut să ajung. Suntem atât de sătui de subiectul ăsta, încât putem să ne permitem să ne dăm ochii peste cap atunci când vine vorba de mental health. Asta pentru că ne autodiagnosticăm mereu cu ce ne convine să auzim despre noi și cu ce ne scuză, de obicei, anumite comportamente. Facem asta atât de mult, încât atunci când cineva chiar se confruntă cu depresia, putem să trecem peste, cu vederea. „E doar un alt caz. Oricum toată generația asta e depresivă”. Nu, nu toată generația are depresie. A avea diagnosticul ăsta nu e egal cu a simți tristețe. Și dacă totuși nu trecem cu vederea, sigur dăm un sfat. Acela de „Ieși din casă sau touch some grass”, cum se zice pe net, ori „bagă-te în activități, ca să nu mai ai timp de depresie”. Fun fact-ul e că, la momentul în care eu am primit diagnosticul, chiar aveam foarte multe de făcut
Am simțit să scriu textul ăsta, nu dintr-o zonă moralizatoare a lumii în care trăim, ci din lupta pe care am dus-o în interiorul meu, cu toți demonii depresiei. Pentru că am crezut și eu că peste diagnosticul ăsta treci repede, peste noapte. Pentru că am crezut că vindecarea va fi ca următoarea dimineață după o seară de plâns, adică va fi ușurare și speranța că urmează zile mai bune. Pentru că m-am crezut mare și de neclintit, până mi-a arătat viața că sunt și altfel.
Autodiagnosticarea pare ușoară, pentru că pe moment îți dă senzația că e bine. Că umpli incertitudinea pe care ți-o lasă o stare de tristețe, de neliniște și de anxietate, dar și întrebarea „oare ce mi se întâmplă?”. Pe termen lung, în schimb, sau poate chiar atunci, autodiagnosticarea face rău. Și da, nu e cool să zici că ai depresie așa „la oha”, pentru că așa ți se pare, poate din ce ai mai auzit de la alții sau din ce ai mai văzut pe TikTok, chiar dacă asta îți dă o oarecare liniște, o ușurare și validarea că faci parte din tribul celor diagnosticați, care au gânduri complexe și care muncesc mult pentru a se vindeca.
Am documentat articolul cu ajutorul Dacianei Pintilie, medic psihiatru rezident în anul IV, pentru că în ciuda faptului că am trecut eu printr-un diagnostic de episod depresiv, m-am simțit prea mică pentru a ști tot despre această tulburare. Și pentru că ea explică mai bine la ce ai putea să te expui dacă te îți pui diagnosticul singur,
Nu e bine să ne autodiagnosticăm pentru că e foarte greu să o faci tu acasă nefiind specialist. Adică este imposibil. Noi avem niște criterii: când vorbim despre boli, vorbim despre criterii și despre protocoale. Eu, ca să fiu psihiatru și ca să pot să spun că ai un episod depresiv, trebuie să fac 11 ani de școală. Ai nevoie de un diagnostic corect, în primul rând. Poate tu ai niște trăsături anxioase sau ai anxietate combinată cu insomnie și atunci crezi că ai depresie. Sau poate ai niște atacuri de panică la care se adaugă o stare reactivă de tristețe pentru că nu știi ce ți se întâmplă. Ai doar simptome fizice și nu te gândești că ai atacuri de panică, deci crezi că ai o patologie somatică și iar nu știi ce se întâmplă. Și pur și simplu este un diagnostic eronat, pentru că tu poate ai tulburări de somn, tulburări de anxietate generalizată sau tulburări de panică. Sau poate ești anemic și obosești foarte repede, există adesea un diagnostic somatic înainte, ceva ce ține de corp. Eu pot să am niște simptome depresive sau anxioase, nu le diagnostichez corect, nu vorbesc despre ele și, chiar dacă inițial nu am nicio patologie, se produce efectul acela al bulgărelui de zăpadă. Se rostogolesc, iar viața nu are buton de „stop”. Nu, trebuie să mergi la o școală cu profesori poate disfuncționali, poate ai un partener care e aiurea, poate acasă nu funcționează lucrurile bine în familie cu părinții și așa mai departe. Și chiar ajungi să te îmbolnăvești, chiar ajungi să faci un episod depresiv. Diagnosticul acesta este extrem de important pentru că la majoritatea tinerilor, undeva la 75% din tulburările psihice, simptomele apar până la vârsta de 25 de ani.
Din capul locului ar trebui toți să știm că depresia nu e un diagnostic sau un sentiment warm, nu e ca o mână caldă care ne îmbrățișează inima și mintea. Din contră, e opusul; sugrumă toată viața din tine, de ajungi să te uiți la cum trăiai în trecut și să zici „wow, am fost și așa”. Depresia nu e ce romantizăm noi pe TikTok și nu e optimismul de a ne schimba modul de viață, dorință care pare că ar trebui să izvorască din episoadele depresive. Nu e nici tristețea aia obișnuită, peste care treci în câteva zile. Trebuie să facem o diferențiere între stările de tristețe, de care mai spuneam la început și diagnosticul de depresie. Pentru că ele nu sunt la fel.
„Când ne gândim la patologie, primul lucru la care ne raportăm este criteriul cronologic. Sunt tristă pentru că mi-a murit pisica sau m-am certat cu prietena mea o zi, două, trei; după aceea, ar trebui ca lucrurile să mai scadă puțin în intensitate. Dacă văd că m-am certat cu cineva și trece o săptămână, două-trei, iar eu nu mai am energie și am o dispoziție în special tristă (dispoziția depresivă fiind cea mai importantă), atunci trebuie să ne uităm la criterii. Dacă am această dispoziție sau, foarte important, dacă nu mai simt plăcere pentru lucrurile care anterior îmi făceau plăcere și, pe lângă acestea, văd că nu mai am poftă de mâncare, nu mai dorm bine, iau în greutate sau scad în greutate, ori încep să am gânduri negre și toate acestea persistă pentru o perioadă de peste două săptămâni, atunci pot să mă gândesc la un episod depresiv.”
Depresia, pentru mine, a fost ca un demon care a stat întotdeauna în spatele meu. A fost sentimentul de pierdere a controlului asupra propriei vieți. A fost senzația că de la momentul în care umbra asta va veni peste mine, viața mea va fi instrumentată de total alte forțe decât propria persoană. Și totuși, mă consider un caz de depresie ușoară, așa cum apărea și pe scrisoarea medicală. Știu că undeva, pe lumea asta, poate chiar în unii oameni de lângă mine, depresia are forme mai accentuate. Mai știu și că nu prea vorbim despre greul acestui diagnostic și că multe voci care au nevoie de ajutor fie suferă în tăcere, fie sfârșesc în moduri tragice. Lucru care încă mi se pare trist și care mă face ca niciodată să nu tac din gură atunci când aud că problemele de sănătate mintală sunt luate în ușor de prea mulți dintre noi.
De ce zic asta? Pentru că am apucat să mă prind (târziu, zic eu) că episoadele de tristețe și plâns nu echivalează spectrul larg al depresiei în sine. Plângeam atât de mult încât simțeam că nu-mi mai pot controla corpul și că o să înceapă să funcționeze pe pilot automat. Momentul ăsta a fost cel mai greu pe care mi-l amintesc. Plângeam, când era mai rău, direct pe covor, ca să mă asigur că nu o să rămân fără aer și că măcar acolo mă pot desfășura. Singurul scenariu pe care mintea mea îl făcea era că „umbra” din spatele meu va prelua controlul și mă va face să apuc primul obiect pe care îl vedeam și că o să-mi provoc rău fizic, durere fizică. Creierul părea să ceară o suferință fizică, pentru a-și lua „capul” de la tot chinul emoțional prin care treceam. Nu știu dacă ăsta era un scenariu real, nu mi-am provocat niciodată răul fizic. Eram doar un spectator la acest scenariu, mă uitam înfricoșată la el și încercam să mă păzesc ca nu cumva să ajung în el. Mi-am dorit mereu să ies din starea asta, ca să mă simt mai vie, nicidecum să-mi închei viața sau să o complic. Dar mi s-a părut ciudat cum, atunci când eram mai mică, nu prea înțelegeam cum oamenii își provoacă rău fizic, cum au tăieturi pe corp sau cum comit acte de sinucidere, când viața are și multe experiențe frumoase. Dar uite că fără să-mi doresc asta, creierul mi-a arătat cât de ușor se formează ideea de a-ți face rău. De asta, probabil dacă intri în vorbă cu mine despre subiectul ăsta, pun accentul foarte tare pe soluții și intervenții specializate. Pentru că în depresie, mi se pare că un singur moment de rătăcire îți poate pune viața în pericol. Episoadele astea au marcat apogeul luptei mele cu depresia. Nu am cunoscut un rău mai mare decât ce am simțit aici, din fericire. Au fost, de asemenea, momentul în care am decis să încep medicația.
E important să mai știm și că depresia se formează, de obicei, în urma unor experiențe triste pe care ni le dă viața. Mai rare sunt momentele când se întâmplă niște modificări neurochimice în creierul tău și faci depresie. Și poate la fel de rare sunt și depresiile apărute din lipsa activității, așa cum zice mitul ăsta care tot circulă printre noi. „Faci depresie de la prea mult timp liber”, se zice.
Primul exemplu care îmi vine în minte, nu știu dacă e neapărat cel mai relevant — este cel al oamenilor care se pensionează și care toată viața au fost de folos, au fost în funcții importante la serviciu, niște oameni valoroși și capabili, dar care au ajuns la vârsta pensionării și trebuie, oarecum, să-și reinterpreteze viața, să-și găsească un nou sens. Și, într-adevăr, într-un asemenea context: ce fac cu viața mea? Nu mai am niciun fel de activitate; de asta este important să avem o viață cât se poate de activă. Să ne obișnuim să facem sport, să ne vedem cu prietenii. Chiar cred că ar trebui să avem mai multă activitate, dar, câteodată, și prea multă activitate ne poate duce în zona cealaltă. Nu cred că simptomele depresive apar din lipsa ocupației. Sunt alte lucruri, poate mai profunde, mai intime, mai adânci, care chiar nu au de-a face cu lipsa de ocupație. Poate ești mai mult decât ocupat, poate ești la facultate, master, faci voluntariat, ai un second job.
E cu atât mai greu cu cât te afli la vârsta asta, in your twenties, când toată lumea se așteaptă să „faci frumos”, să fii bine, să te bucuri de viață și să-ți vezi de viitor. Și e cu atât mai dureros ca în mijlocul unui moment de tipul experienței mele, să-ți aduci aminte că în loc să fii pe podea, ar trebui să muncești ca să-ți atingi visurile sau să dansezi la 11 noaptea pe piesa ta preferată. Important e că nu a tras nimeni de mine să fac asta când eram într-o stare rea din punct de vedere emoțional. Dar așteptarea generală a societății e că ești prea tânăr ca să ai depresie la 20 și ceva de ani și că trebuie să te bucuri de viață, as they did in their twenties (plus minus).
Poți să fii foarte îngrijorat pentru că ai o presiune foarte mare din toate punctele de vedere: trebuie și pe plan relațional să fii bine, și pe plan financiar să fii bine, și pe plan profesional. Nu știi dacă alegerile pe care le-ai făcut sunt bune. Tendința este să crezi că lucrurile au un caracter ireversibil pentru că așa ne-au învățat părinții: „Mai bine te-ai face avocat sau medic; sunt niște profesii sigure, că nu știi ce pățești, că tu nu poți să te faci artist să mori de foame”.
Dacă e ceva ce îmi place cel mai mult la oameni e încercarea lor de a repara lucruri pe moment. Cred că, însă, aici nimic nu se face cu grabă. Depresia presupune un proces de vindecare, nu ceva ce se întâmplă pe loc, atunci când primim un sfat. Și desigur, mila, sfaturile pe care noi le credem a fi vindecătoare, uneori nu fac decât ca persoana în cauză să-și aducă tot mai mult aminte că e diferită de ceilalți și chiar să se simtă rămasă în urmă cu lucrurile de zi cu zi. Depresia mai apare și în forme care împiedică desfășurarea vieții de zi cu zi într-un ritm normal, satisfăcător pentru societatea în care trăim. Uneori e foarte greu să te dai jos din pat și să te motivezi să faci niște ordine prin casă. Sau uneori, depresia face în noi, opusul. Ne obligă să „mascăm” ce simțim cu adevărat.
Că tot ziceam, mascarea e, de asemenea, un lucru important care se întâmplă cu lupta cu depresia. Pentru unii oameni, depresia nu înseamnă că mereu o să arătăm triști, că o să umblăm cu o glugă în cap tot timpul și că o să stăm în colțul camerei mereu. O persoană cu depresie poate avea resursele să iasă cu prietenii sau să pară fericită. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este în spatele ușilor de acasă. Este ceea ce suntem atunci când nimeni nu ne vede. Mi se pare, de asemenea, un lucru periculos. De multe ori, nu bănuim ce se întâmplă cu cei de lângă noi. Iar mie, personal, mi-ar părea rău să știu că cineva se confruntă cu aceleași stări cu care mă confruntam eu după ce închideam ușa apartamentului.
Ar trebui pur și simplu să fim acolo și să-i lăsăm să spună tot, orice. Chiar dacă zic tâmpenii sau chiar dacă nu au legătură neapărat cu realitatea, e bine de știut că ventilarea asta emoțională chiar are rol terapeutic. Că, de fapt, asta se întâmplă și în crizele suicidare: omul acela care stă cu tine la telefon nu poate să te oprească fizic din a sări, dar el stă cu tine pe fir, nu închide și te întreabă cum ești. Tu începi să spui, poate începi să plângi, și așa dai înapoi, pentru că eliberezi tensiunea când vorbești. De asta ai nevoie. Și, într-adevăr, omul nu trebuie lăsat în pace. Dacă îți închide ușa, intri pe geam. Dacă nu vrea nicicum, nu trebuie să ne lăsăm prietenii singuri. Trebuie să-i scoatem afară din casă; dacă nu vin ei la noi, trebuie să „intrăm noi peste ei”.
Oricât de mult am milita noi, generația Z, în legătură cu sănătatea mintală, societatea încă manifestă stigmă. Dacă cei mai în vârstă consideră că ești nebun dacă mergi la terapie (lucru care nu mai pare atât de răspândit acum, dar care încă există printre noi), imaginează-ți cum ai fi văzut de ei dacă le-ai spune că îți vezi psihiatrul lunar și că iei antidepresive. Totuși, nu ar trebui să fim împiedicați să reach out către cineva care ar putea real să ne ajute. Cineva care să ne sprijine, căruia să-i pese și care e pregătit să ne ofere o mână de ajutor. Iar în zona lucrurilor pe care ai putea să le faci tu pentru tine, ar fi o idee să începi cu sportul. Ajută foarte mult să fii activ fizic în perioada cu diagnosticul, dacă el îți permite asta. Adică în cazul în care nu ai o depresie cu simptome severe, unde reușitele presupun să te ridici din pat și să mănânci ceva. Mai ajută să-ți oferi grijă, să nu te grăbești să vezi simptome ameliorate, în doar câteva zile. Trebuie răbdare, trebuie ca specialiștii să-ți explice tot ce nu înțelegi și să poți să crezi că deocamdată pe primul loc ești tu. Restul mai pot aștepta.
Accesul nostru la serviciile psihologice e încă al naibii de greu. Încă trebuie să investești din buzunarul propriu în terapie, ca să simți că ai un sprijin specializat și să fii sub supraveghere. Dar odată ce ajungi la terapie, deja ești pe mâini mai bune. Inclusiv de acolo poți să-ți dai seama de simptomele pe care le experimentezi, din discuțiile cu terapeutul tău. Cum și Daciana îmi povestise, este important ca relația medic-pacient sau terapeut-client trebuie să fie de colaborare. Iar mai apoi, în caz că evaluările arată că ești în zona diagnosticului de depresie, poți merge la medic. Și poți face asta luându-ți o trimitere de la medicul de familie (sau medicul studențesc), ca măcar de costurile medicale să poți să scapi.
Parcursul vindecării e unul lung, pentru că și societatea îl face să fie lung. Deși în toate campaniile politicienilor se fac tot felul de promisiuni în zona sănătății mintale, rămânem în continuare un număr din statisticile lor, pentru care investiția în recuperare este încă destul de mare. Mi se pare că singura soluție e voința. Să crezi că o să te faci bine. Să conștientizezi că ce ți se întâmplă nu e sfârșitul lumii, că depresia nu e boală incurabilă și că dacă ai suficientă încredere în profesioniști, lucrurile merg spre bine. Și e important să știi că orice e mai bine decât să fii convins că trebuie să dispari. Da, există viață după diagnosticul ăsta, la fel cum a fost și înaintea lui. Chiar dacă pe moment nu pare. O să se facă mai bine, dacă vei fi suficient de blând cu tine, încât să-ți permiți să crezi asta.
Vreau să închei cu niște gânduri de-ale Dacianei care au rămas cu mine, din discuția pe subiectul ăsta:
- Noi nu suntem emoțiile noastre și nu suntem gândurile noastre. Este foarte important: noi suntem noi, cu identitatea noastră, iar noi, ca „personaj X”, putem să experimentăm tot felul de stări.
- În momentul în care primești un astfel de diagnostic, sau tu deja te simți așa, chiar dacă nu ai diagnosticul încă, e important să nu pui și mai multă presiune asupra ta: „Am un episod depresiv, trebuie să mă apuc să mănânc sănătos acum, să văd ce înseamnă să mănânc sănătos” sau „Acum trebuie să-mi iau un antrenor la sală”. E o perioadă în care să fii blând cu tine și să înțelegi că o să fie zile bune și zile mai puțin bune, dar că, dacă ai cerut ajutor, cel mai probabil o să fie bine și trebuie să apară soarele.
- În afară de moarte și patologiile oncologice (acolo unde lucrurile pot fi diferite), nu prea există lucruri ireversibile în viață. Deci e o perioadă; nu se poate să fie tot timpul așa, cum nu se poate să fie nici tot timpul foarte, foarte bine. Mai există și perioade de „vale”. Trebuie să apară soarele, trebuie să am și răbdare.
- Noi nu suntem obișnuiți cu exercițiile de blândețe. Noi trebuie să rezolvăm asta acum, în următoarele 3 minute. Avem niște to-do list-uri foarte riguroase, foarte importante, nimeni nu poate aștepta. Ba pot să aștepte! Și trebuie să aștepte, pentru că eu sunt pe primul loc acum, eu trebuie să fiu blând cu mine, să lucrez cu mine și să am răbdare.
