Te iubesc mama, dar…

Iubirea, mai ales pentru un copil, ar trebui să fie necondiționată și constantă pentru a crea spațiul securizant necesar pentru dezvoltare. Pentru mine nu a fost așa sau nu a fost așa din amintirile pe care le am din copilărie. În toate amintirile mele există o constantă, din păcate nu iubirea, ci acel „dar”.

E bine, dar…

Bravo, dar…

Te iubesc, dar de ce nu poți mai mult?

Dragă mamă, mi-amintesc și acum toate dățile în care primeam o notă mică la școală, îmi aminteam că trebuie să vin acasă să îți spun și simțeam cum o gheară invizibilă începe să-mi strângă inima. Mă uitam la ceas din prima bancă și timpul trecea dureros de încet. Priveam în gol, nefiind capabil să disting vreun gând până mă striga profesorul de la catedră să mă întrebe dacă mă simt bine. În momentul ăla mă trezeam și încropeam o scuză cât de cât plauzibilă, pentru că în mintea mea nu aveam de ce să mă plâng, avem haine să mă îmbrac, o masă caldă și un acoperiș deasupra capului, alții cu siguranță o duceau mai rău. Totuși îmi trecea prin gând să fug în lume ca să nu mă mai simt așa de rău când vin acasă –  dar unde să mă duc, ce să fac?

Pentru tine nu am fost vreodată destul, veșnica ta dezamăgire că, vezi Doamne, nu am luat niciodată premiul I la școală la final de an, nu era suficient premiul II, premiul III sau mențiune. Valoarea mea ai măsurat-o mereu în note, nu în momentele în care mă simțeam eu și veneam să îți spun că te iubesc. Nu ai acceptat niciodată un „Te iubesc” de la mine, mi-ai spus că sunt „mâță” și că „mă prefac” și că vreau ceva de la tine, de fapt. Da, vreau să mă iubești pentru cine și cât sunt, nimic mai mult, nimic mai puțin.

Vreau să mă simt destul, vreau să mă simt ca și cum nu trebuie să mut munții din loc ca să fiu iubit. Vreau să nu mă simt ca și cum lumea se termină când vin să-ți dau o veste proastă. Mersul de la școală acasă se simțea ca mersul la eșafod, știam deja că te găsesc în bucătărie, stând pe scaunul de lângă calorifer, așteptând masa pregătită de bunica și ceaiul de cimbrișor, gălbenele, cozi de cireșe și mentă, al cărui miros îl simțeam de la intrare. Știam că va trebui să-ți îndur privirea dezamăgită profund urmată de întrebarea la fel de tăioasă ca o lamă de ghilotină „De ce nu ai putut mai mult?”.

Nu am putut mai mult pentru că sunt bun la altceva, nu am putut mai mult pentru că realmente notele sunt niște cerneală pe o hârtie obosită, care nu m-au ajutat niciodată la ceva după ce am plecat de pe băncile școlii. Nu am învinuit niciodată școala pentru asta, te învinuiesc pe tine pentru că ai pus niște cerneală pe hârtie mai sus decât propriul copil.

Școala a fost mereu refugiul meu, acolo mă ascundeam de tine, era locul care mă făcea să mă simt în siguranță, deși nu eram persoana favorită a colegilor mei, își băteau joc de mine, îmi spuneau că sunt gay, îmi spuneau că sunt „copil făcut în eprubetă” și sincer mi-aș fi dorit să fiu un copil făcut în eprubetă. Măcar aș fi știut că am fost dorit, că la un moment dat am fost iubit.

Cum ai putut să decizi că trebuie să pui școala, temele și învățatul mai presus de nevoile de bază? Ce anume te-a făcut să crezi că e ok să nu-mi dai voie să mănânc într-o seară pentru că nu îmi terminasem temele? În seara aia plângeam și îmi chiorăiau mațele de foame și nu mă lăsai să merg la bucătărie să-mi iau ceva de mâncare până nu îmi terminam niște amărâte de teme din care nu m-a ascultat, oricum, la școală a doua zi. 

Vreau să știu dacă te-ai simțit măcar puțin vinovată când propria ta mamă a intervenit și m-a luat deoparte să-mi dea ceva să mănânc. Acele felii de pâine cu unt, brânză de vaci și miere au fost cel mai bun lucru de pe pământ în momentul ăla, le mâncam cu tot cu mucii și lacrimile care îmi curgeau și tot ce îmi trecea prin cap în momentul ăla era „Cu ce ți-am greșit?”, ce am putut face atâta de grav încât să mă urăști în halul ăsta.

Mi-ai spus de atâtea ori „E vina ta” încât nici nu mai știu când ai început să-mi spui asta. Cel mai des îmi spuneai asta după ce te certai cu tataia la masă, pentru că de fiecare dată când ne așezam cu toții la masă pentru mine urma aceeași serie de reproșuri:

Stai drept nu mai sta ghebos…

Ia înghițituri mai mici ca să pară că mănânci mai mult…

Mănâncă mai puțină pâine că nu o să se uite fetele la tine…

După ce mă ridicam de la masă și ajungeam în camera mea, urmau urlete și apoi veneai plângând la mine în cameră și printre hohote îmi spuneai „E vina ta, ești sămânță de scandal, mereu ai fost de când te-ai născut”. Ce să înțeleg din asta, că regreți că m-am născut, că viața ta ar fi mai fericită fără mine poate. Tot ce știu e că nu am cerut să fiu în lumea asta, tu m-ai adus și poate că știam ce urmează din moment ce nu am vrut să ies din placentă de a trebuit să fiu scos cu forța.

Mă uitam la tine de pe scaunul meu de birou și nu știam ce să-ți zic, dacă ziceam că te iubesc mi-ai fi zis „Pleacă de aici”, dacă aș fi zis că „Plec în lume” ai fi râs de mine și m-ai fi întrebat unde plec, așa că tăceam și încercam să-mi ocup mintea cu alte lucruri în speranța că dacă te ignor suficient o să pleci și o să mă lași în pace. 

După o plecare de acasă făcută cu multe argumentări, dezbateri și presiuni din partea unui profesor de la liceu, am fost în sfârșit liber, nu mai era privirea ta dezamăgită când ajungeam acasă și nu mai trebuia să îți dau socoteală pentru toate deciziile pe care le luam. Dar nu mă simțeam niciodată destul, am constatat cu stupoare că am devenit cel mai mare critic al meu și luam forma ta atunci când mă criticam. Părintele meu punitiv va avea mereu fața ta, cu ochii verzi de furie pe care mi i-ai dat și mie, buzele subțiri ca două bice, usturătoare ca reproșurile tale și nasul coroiat ca un cioc de vultur gata să atace. 

Zeci de relații eșuate și doi ani de terapie mai târziu, încă nu mă iubesc pe mine așa cum aș vrea să fiu iubit, încă mă uit în oglindă și mă văd gras și strâmb, încă mă mai întreb de ce nu pot mai mult. Ar trebui să te urăsc profund pentru toate felurile în care m-ai făcut să mă simt mai puțin de cât sunt și niciodată destul. Ai merita să plec departe, fără să mă uit înapoi.

Și totuși nu pot, ar fi atât de simplu să iau un bilet de avion și să plec, să îmi găsesc un job de barista undeva departe, într-un orășel micuț unde să nu mă știe nimeni. 

M-ai criticat și atunci când am decis să mă angajez ca barista, ai spus că „Ai făcut cinci ani de facultate ca să faci cafea”, deși tu ești unul din motivele pentru care nu am mai vrut să aud de artă. Cu toate dățile în care îți povesteam ce fac la facultate și eram fericit că o fac, până când venea întrebarea „Și profesorii ce zic?”. Așa de puțin mi se pare relevant ce spuneau profesorii, iar ție trebuia să îți pese de faptul că eram fericit acolo în atelier. Dar din nou valoarea mea se rezumă la rezultate și atât. Ai reușit ceea ce foarte puțini oameni ar fi putut să facă, ai reușit să distrugi arta pentru mine… Felicitări, sper că ești mulțumită cu tine!

Nu știu dacă o să mai încerc vreodată să îți spun toate lucrurile astea, ultima dată când am încercat eram în Cluj, nu de mult terminasem facultatea și lucram ca barista. Stăteam în pat și îmi scrisesei un mesaj să mă întrebi ce fac, nu mai țin minte exact cum a luat conversația direcția asta, dar am ajuns să îți spun despre felurile în care m-ai rănit, că înțeleg de ce ai făcut lucrurile așa, chiar dacă nu sunt de acord și că te iert și te iubesc. Ce a urmat a fost iadul pentru mine, cu urlete la telefon cu „Vino acasă” cu „Ești un nerecunoscător” cu „Nu trebuia să te las să pleci la facultate”. 

Locul în care am crescut, a început să nu se mai simtă ca acasă cu ani înainte să plec la facultate și cred că nici pentru tine nu s-a simțit ca acasă cu mult înainte să mă nasc eu. Nu îți citesc gândurile, dar toate dățile în care preferai să dormi decât să fii prezentă îmi spun că nu erai fericită și ce e cu adevărat trist e că nu cred că ai fost vreodată, probabil nici nu știi ce înseamnă să te simți acasă sau fericită. Singurele momente în care noi doi puteam avea conversații coerente în care simțeam că mă asculți și că nu mă vezi ca o dezamăgire erau oriunde în afara locului în care am crescut, ca și cum un con de umbră există peste oraș și te porți ca o altă persoană atunci când ieși din el.

Mi se pare că orice facem în viața asta are și un revers, dacă facem bine vom primi lucruri bune înapoi, dacă facem rău la fel.

Mesajul ăsta nu e o răzbunare, este povestea mea pe care o spun ca să învețe alții din greșelile mele sau cei care simt ca mine să nu se mai simtă singuri.

Așadar, te iubesc mama, dar…

… nu voi putea niciodată să exist în același spațiu cu tine mai mult de o săptămână, pentru că m-ai pus la pământ ani de zile și acum o faci involuntar. Ce doare și mai mult e că nu poți accepta faptul că ai făcut greșeli ca apoi să discutăm despre ce poți face diferit.

… eu decid momentele în care vorbim la telefon, pentru că de fiecare dată când vorbim duci involuntar conversația înspre „De ce nu poți mai mult?” și trebuie să fiu pregătit psihic să suport genul ăsta de interacțiune care mă poate demola în momente vulnerabile.

… nu mă voi întoarce niciodată în locul în care am crescut, s-a adunat atâta suferință și vină acolo încât nu ar putea redeveni niciodată casa mea.

… nu plănuiesc să aduc un copil pe lume pentru că nu mă simt capabil să fiu părinte iar dacă voi ajunge vreodată în conjunctura în care să adopt, nu îl vei cunoaște niciodată.

… nu voi mai fi niciodată vulnerabil în fața ta, îmi datorez mie să fiu părintele care nu ai fost, să mă protejez de suferință și să mă lupt să mă simt destul.

Pentru că sunt destul și nu ar trebui să demonstrez nimănui nimic.