Tu îți mai aduci aminte când ai suferit prima dată?
Indiferent că am 10, 35 sau 70 de ani, suferința o resimt ca pe o durere. E bine, totuși, că durerea asta nu e constantă și la fel de puternică de fiecare dată. Cu toate acestea, când ceva nu merge, tind să revin la amintiri mai vechi, la experiențe unde am mai simțit o dezamăgire asemănătoare.
Cele mai puternice suferințe prin care trecem au legătură cu părinții noștri. Mai exact, cu modul în care ei se raportează la noi și la ei înșiși. Dacă primesc validare de la părinți, adică îmi sunt ascultate și înțelese opiniile, voi căpăta o stimă de sine crescută și îmi va fi ușor să-mi gestionez emoțiile. Totuși, dacă în familie nu sunt ascultat(ă), nu îmi este recunoscut efortul, încrederea mea în mine poate fi foarte scăzută și va fi dificil să fac față anumitor situații. Copil fiind, nu pot controla cum reacționez într-o situație. Dacă-mi vine să plâng, plâng, dacă-mi vine să țip, țip. De aceea, în această perioadă ne modelăm după persoanele care au grijă de noi și care sunt în mod normal în preajma noastră. „Cei 7 ani de acasă” au un rol crucial pentru că în această perioadă experimentăm pentru prima dată emoțiile, iar modul în care răspundem la ele ne va influența și mai târziu în viață.
Părintele pe care nu mi-l doresc
Părintele pe care nu mi-l doresc este acela care nu mă ascultă, nu mă întreabă, nu mă vede. E părintele care ar face totul pentru liniștea lui psihică și haosul meu emoțional. Este un sacrificiu pe care sunt nevoit(ă) să-l fac sub presiune. Pentru binele lui, eu renunț la binele meu. Este acela care „îmi vrea binele”, dar care nu s-a gândit niciodată cum ar arăta acesta. Apare adesea încruntat, de multe ori gesticulând și ridicând brațele pentru a-mi arăta cine este mai puternic. Îl simt mereu ca într-o luptă, iar arma sa este critica. A reușit să construiască din „acasă” un front sigur de unde nu știu cum scap.
Ce se întâmplă când am un astfel de părinte?
Când am un astfel de părinte ajung să nu mai simt nevoia de a mă apropia de el și fac tot posibilul să-l ocolesc. Doar gândul la el îmi dă o stare de neliniște, frustrare și chiar durere. Îl simt ca pe un gol, mă simt abandonată de cineva, însă de o persoană pe care nu știu să o fi cunoscut vreodată. Indiferent de ce anume îi spun, se exprimă ca și cum m-ar certa, ne aflăm într-un conflict nesfârșit, dar nu știu care este miza?! Mă gândesc atât de des cât de mult rău mi-a făcut și îmi doresc să nu semăn cu el din niciun punct de vedere.
Ce pot să fac în acest caz?
Este important să-mi recunosc nevoile neîndeplinite și să-mi dau seama ce am primit de fapt. Și, până la urmă, acele nevoi sunt firești, omenești. Orice copil își dorește același lucru, să fie iubit, iar acest lucru nu este în responsabilitatea copilului. Dacă aș putea face ceva în această privință, aș alege să fac ceva pentru mine. Iar dacă nu aș ști ce, aș cere ajutorul cuiva care simt că-mi poate oferi ceva bun, ceva de care m-am lipsit atâta timp. În tot procesul acesta, vreau să mă cunosc mai bine, să știu de ce am nevoie și cum pot obține acest lucru. Pentru că la final, mă am pe mine.
