Bunny e mort. Dar cine naiba e Bunny? Și de ce ne pasă că a murit? Pentru că mie una, să fiu sinceră, nu prea mi-a păsat…
Dacă ar fi să reduc această carte la un singur cuvânt, acela sigur ar fi snobism.
Dar acest snobism din roman trece printr-o transformare copleșitoare, are parte de o decadență ce denotă grotescul acțiunii ce are loc.
Ok, bat câmpii, știu, zici că-s unchiul ăla beat care aruncă în tine cu fracțiuni de idei la o nuntă. Așa că, hai să o facem corect. În următoarele minute urmează să citești o critică asupra romanului care a înnebunit pasionații de literatură contemporană, și anume The Secret History (Istoria secretă în română) de Donna Tartt.
Chiar dacă nu am apreciat felul în care se deschide romanul, oferindu-ne mici fracțiuni din intriga sa, recunosc că lucrul ăsta mi s-a părut o gură de aer proaspăt. Practic, acțiunea romanului începe în mod apoteotic cu mijlocul romanului, mai exact cu moartea lui Edmund „Bunny” Corcoran. Dar cine este acest Bunny?
Bunny este student la universitatea Hampden, unde studiază alături de alți patru colegi greaca veche, sub atenta îndrumare a excentricului profesor Julian Morrow. Acest grup este într-atât de restrâns, întrucât profesorul Julian își selectează în mod atent „clientela”, sau mai precis spus studenții care îi pot urma cursurile.
Personajul principal al Istoriei secrete este Richard Papen. Este un tânăr care provine din suburbiile californiene. Venind dintr-o familie cu venituri medii, acesta este nevoit să mintă cu privire la averea părinților săi pentru a se integra în noul său grup de studiu. Inițial este refuzat de către profesorul de greacă când aplică pentru cursul său, însă o curiozitate neortodxă cu privire la grup pune stăpânire pe el și nu renunță până când nu este primit.
Următorul personaj despre care vreau să vorbesc este și personajul meu preferat, mai exact unicul și inegalabilul Henry Winter. Făcând abstracție de faptul că este putred de bogat, omul ăsta este doxă când vine vorba de literatură și limbi străine. Adică, cine mai scrie benevol scrisori în limba latină? Tipul este învăluit într-o mantie de mister, acționând în mod enigmatic pe întreg parcursul romanului, luând adesea cele mai neconvenționale decizii. Ceea ce mi-a plăcut într-atât de mult la el este pasiunea pentru studiu, faptul că era avid să înțeleagă mesajele ascunse în literatură, ignorând lumea contemporană în care se află.
Haideți să vedem cum stă treaba și cu Bunny, acest personaj parcă creat pentru a-l urî în mod irevocabil. Bunny provine dintr-o familie de tip old money, însă care, în urma unor investiții nereușite, a ajuns să-și piardă aproape întreaga avere. În pofida faptului că este sărac lipit pământului, vrea să lase impresia că este avut, ajungând să depindă mereu de ajutorul prietenilor săi potenți financiar. După ce descoperă marele secret al prietenilor săi, ajunge să recurgă constant la arma șantajului, precum și la manipulare și un stres psihologic maniacal. De asemenea, este și ultimul misogin și homofob în opiniile pe care le are. Bine, mult spus opinii, din moment ce nu prea este capabil să vină cu argumente logice în gândirea sa. Încă din primele pagini ne este anunțată moartea lui, însă abia pe la jumătatea cărții descoperim și motivul din spatele morții sale.
Următorul pe lista mea de personaje notabile este Charles Macauley. El este fratele vitreg a Camillei, singura fată din grup. În jurul lui Charles planează o problemă care se înrăutățește constant pe parcursul romanului: alcoolismul. Această adicție se înrăutățește din pricina secretului pe care este nevoit să-l țină închis în sine, ajungând ca întreaga sa ființă să treacă printr-un proces de eroziune.
Camilla, pe de altă parte, este prezentată prin lentila lui Richard, el percepând-o ca pe o zeiță venită pe Pământ. Este complet amorezat de ea, în timp ce Camilla îi oferă mesaje mixte atât lui, cât și altor băieți din grup…
Francis Abernathy este cel cu care doresc să închei prezentarea grupului de studenți, însă nu pentru că ar fi mai puțin important, ci pentru că el reprezintă un element de curaj. Acțiunea are loc în anii ’80, iar în ciuda stigmatului care exista în lume cu privire la comunitatea LGBTQAI+, el le recunoaște prietenilor săi că este homosexual.
Iar ultimul personaj prezentat este nimeni altul decât Julian Morrow, profesorul lor de greacă. Acesta iese din toate tiparele stereotipice de profesor pe care le-am întâlnit. Poate duce puțin a John Keating din Dead Poet’s Society, însă personajul său nu are căldura și efervescența lui Keating, dând mai degrabă dovadă de rafinament și o simandicoșenie glaciară.
Acest grup este văzut de ceilalți ca fiind o pseudo sectă de intelectuali, ceea ce și este în mare, însă încerc să nu dau prea multe spoilere. Pe parcursul romanului întâlnim și chestii tip studenției, de tipul party-uri și momente când n-ai bani nici de un sandwich de la vreo covrigărie cu nume de sfânt.
Pe parcursul romanului sunt câteva momente de presiune copleșitoare. Aș spune chiar că cartea este o analiză profundă a felului în care actul de a ucide transformă esența omului, o metamorfoză născută din teama de a fi descoperit. Tensiunea, mai ales pe final, poate fi tăiată cu cuțitul. Nu știu cum să-mi descriu în cuvinte ideea, așa că voi lăsa aici un mic grafic pentru a descrie cum se manifestă aceste momente tensionate pe parcursul poveștii.
Practic, acțiunea este constantă, dreaptă ca un câmp, iar momentele tensionate sunt niște Burj Khalifa, însă nu ești sigur cât din ceea ce vezi este adevărat, ai parte constant de o nesiguranță. Constant, romanul este învăluit într-o mantie de mister. Richard, protagonistul nostru, încearcă să-și descoasă noii colegi, încercând să înțeleagă ce-i face să fie într-atât de speciali, să iasă în evidență prin comparație cu ceilalți studenți de la Hampden. Iar ei sunt pricepuți la acest joc de măști, în care intențiile lor sunt încifrate până în ultima parte a acțiunii.
Ceea ce Donna Tart face foarte bine este expunerea acestei transformări a personajelor, după episodul morții lui Bunny. Într-un limbaj plin de detalii, observăm cum fiecare se schimbă, scoțând la iveală partea sa sălbatică, măcinați fiind de vina resimțită și de posibilitatea de a fi prinși de către poliție.
În pofida limbajului folosit, care este plin de chichițe flamboaiante, adesea descrierea este prea multă pentru gustul meu, ajungând să eclipseze partea de transmitere a unei emoții. Iar asta are un impact inerent asupra întregii acțiuni. Rare sunt momentele de tensiune, acțiunea fiind preponderent liniară, placidă. Iar asta m-a făcut la final să simt că romanul nu este unul care să aibă loc în inima mea, să mă fi fascinat până în punctul în care să mă auzi pălăvrăgind despre el cu orele.
Uitându-mă în retrospectivă, acum o lună când am terminat romanul, finalul este unul bine scris, și totuși nemulțumitor, lipsind acel je ne sais quoi care să-l facă pentru mine memorabil. Poate este vorba despre felul de a fi al personajului principal, prin viziunea căruia percepem acțiunea. Sau, mai degrabă, prețiozitatea personajelor, snobismul acestora care din genere mi se pare respingător. Adică, când Bunny a murit, n-am simțit neapărat milă pentru acesta, fiind prezentat drept un om respingător, plin de fățărnicie și lipsit de empatie. Chiar dacă Henry mi-a plăcut în mod special datorită pasiunii sale pentru lectură, nu am putut închide ochii la felul rece în care se manifesta față de ceilalți, fiind exagerat de calculat, plănuindu-și fiecare pas din umbră.
Pe scurt, Istoria secretă nu este o carte rău scrisă, însă în ceea ce mă privește, excesul de descriere și modul de expunere al personajelor nu mi-au permis să mă conectez cu adevărat cu acțiunea din carte. Nu am reușit să mă simt cu adevărat emoționată de absurdul expus prin actul de a ucide dintr-un capriciu păgân.
