Înainte de „Unde ieșim săptămâna asta în…?” să fie o postare de tip agenda săptămânii, acum aproximativ patruzeci de ani, era vorba preferată a tovarășului ăla puțin diliu de la facultate care nu mai putea să aștepte până vineri seara să vă decideți unde se iese la o clubăreală corectă sau la o libertate sinceră.
Așa că, pentru că nightlife-ul nu a fost o invenție care s-a născut după ‘89 și pentru că, contradictoriu cu ce crezi, ai tăi chiar ar știi să se distreze într-un club (poate chiar mai bine decât tine, who knows), m-am gândit să îți aduc în față câteva locuri emblematice pentru tinerețea ce a trecut și pentru amintirile ce au rămas.
Pentru context, înainte și imediat după ‘89, viața de noapte nu era despre o diversitate scandaloasă, ci era mai mult despre cult status și vorba „omul sfințește locul”. Cluburile, discotecile și cenaclurile, erau spații de evadare, mici bule în care realitatea de afară și cenzura se dilua în fum de țigară, unde muzica era ca berea nefiltrată și oamenii găseau acel „altceva”. Fiecare oraș avea un Control al lui, un Rockstadt emblematic, un /Form Space ascuns și un Lokal la care se strângea tot poporul. Nu erau fancy, nu erau pompoase, dar erau vii, pline de energie, iar paradoxal întrebări „unde ieșim?”, variantele erau puține și cum nu era Google Maps, TripAdvisor sau IaLoc, să vezi ce e popular acum, dacă știai de locurile unde se întâmpla destrăbălarea, înseamna că deja erai prins într-o poveste cu intensitate mare și mai mult sau mai puțin erai pe o listă de supraveghere al Securității… dar asta e o poveste pentru altă dată.
În București, Club A (Clubul Studenților la Arhitectură) și Casa de Cultură Grigore Preoteasa erau locurile unde găseai vibe-ul de intelectual cool și rebel, dar nu prea rebel ca să nu bată la ochii de afară. Ambele aduceau, în paralelul exploziei hippy și a Woodstockului din vest, o oază de libertate, unde tinerii schimbau idei interzise, se lansau formații de pop, folk și rock, precum Roșu și Negru, Timpuri Noi, Holograf și Sfinx. Ba mai mult, cum la bază erau cluburi studențești, se și învăța prin activități și conferințe cu teme exotice, ca „Tradiția japoneză în arhitectură și Muzică”. Ca să o zic mai direct, erau un fel de Club Control în combinație cu un TEDtalk spontan pe la ora două dimineața, urmat de un concert și mai spontan a prietenului tău care era stupid de îndemânatic la muzicuță și chitară.
Pe la Cluj, Bianco e Nero și Hully Gully aveau altă energie. Muzica disco era la ordinea zilei și dorința de a fi ca în vest, era ceva care părea interzis sau cel puțin, greu de atins. Aveai o tendință de escapism total, șampanii plimbate printre mulțime cu roaba, un ring de dans plin de flashdance și breakdance, extins pe mese și de muzica occidentală trecută pe sub radar. Erau cluburile alea mainstream pline de petreceri și de nostalgie retro, la care flirtai cu toată lumea și unde s-au născut mulți dj, dar și zvonuri despre găștile locale care circulau orașul. Era o fereastră care dovedea că exista „altundeva”.
Mai la stânga de Cluj totuși, în Timișoara, la Clubul Lola (Clubul Constructorul) tonul era mai edgy și dacă îmi permiteți, mai alternativ, mult mai conectat la influențele externe decât în alte zone. Avea un public aparte mai deschis și, dacă ați fost vreodată atenți la interviurile lui Nicu Covaci, era locul în care trupa Phoenix și-a dat startul în adevăratul sens al cuvântului. Acolo Mony Bordeianu interpreta alături de trupă, coveruri la piesele celor de la Rolling Stones sau Beatles, creând astfel locul ăla indie, unde mergeai dacă nu voiai să ajungi „unde merge toată lumea”, cu un public diferit și mai deschis din puncte de vedere cultural.
Opus de Timișoara, în capătul celălalt al țării, la Iași se înființa prin ‘79 valul experimentalismului, marcat de deschiderea Discoteci CH, din zona Cartierului Studenților de la Facultatea de Chimie. Atmosfera era mai ceva ca playlist-urile de shuffle de pe Spotify, folk lângă hip-hop, rock lângă slow dance și pop lângă disco, toate astea captate de pionerii Dj-ingului românesc, precum Sorin Lupașcu, care by the way, fix în CH și-a avut debutul oficial de pionier al muzicii. CH a rămas emblematic și pentru evenimentele tematice, precum edițiile de Miss Iași, seriile de muzică și revistă (Serile Revistei Cronica de Top Românesc), concertele trupelor populare din aceea perioadă, precum Celelalte Cuvinte și debuturi muzicale ca cel al Alinei Mavrodin. În același timp existau și competiții de dans, la Iași fiind organizat la nivel național primul concurs de breakdance în ‘83. Ca să pun punctul pe i, Discoteca CH era locul unde studenți mergeau pentru cultura creată, distracție și combinația naturală dintre cele două.
Totuși, tind să cred că cel mai important loc din țară la începutul anilor ‘80 era Discoteca Ring din Costinești, care a devenit cea mai mare discotecă în aer liber din Europa de Est, unde se apăsa constant butonul de play al hit-urilor internaționale venite de la Modern Talking, Bad Boys Blue, Opus și Baltimora. Era locul în care muzica de pe benzile BASF (Badische Anilin Soda-Fabrik), mixată la magnetofoane Maiak și Kashtan, spărgea gheața, boxele și timpanele celor prezenți, creând multiple verii pline de haos estival și o libertate totală în relație cu standardele vremii. Atmosfera era neschimbată în toată perioada de 1 mai – 30 septembrie, devenind astfel cel mai mare escape place din țară pe timpul verii, unde se adunau tineri din toată țara, dar și din afară.
Acum, per total, dacă dăm zoom-out, distracția și balamucul de dinainte de ‘89 nu era mai bună și nici mai rea decât ce avem noi acum în prezent, mai peste tot în țară era câte o locație în care tinerii se distrau și reușeau să construiască prin poezie cu poezie, melodie cu melodie, trupă cu trupă, petrecere cu petrecere, o mică comunitate în care uitau de viața lor cuprinsă de nuanțele de gri ale blocurilor. Intrau într-un univers care devenea un third space respectabil și prețuit, plin de oameni care știau că momentul ăla nu se putea repeta și nici nu se putea imortaliza prin gândul „hai să facem un story că suntem aici”. Era mai rar și tocmai din acest motiv, totul era mai intens. Nu exista FOMO și nici nu aveai unde să fugi la clubul de lângă dacă seara era plictisitoare, se știa că tu aveai datoria să o faci să conteze și prin acest mod lucrai fix cu muzica pe care o prindeai, cu oamenii care erau acolo, cu libertatea aia mică dar reală, care te făcea să îi zici tovarășului tău „hai să nu ratăm seara asta”.
