Și când credeam că Drake și-a acceptat pierderea, a scos trei albume în aceeași seară. Foarte… Drake move.
Pe numele său real Aubrey Drake Graham, este un rapper, cântăreț și actor canadian pe care poate îl cunoști de la melodiile „Way 2 Sexy”, „One Dance”, „God’s Plan” sau de la imensul scandal din 2024 cu Kendrick Lamar. Totuși, are 5 premii Grammy, 51 de nominalizări și o carieră foarte înfloritoare. Primul său album, „Thank Me Later”, a devenit nr. 1 pe US Billboard 200 și i s-a acordat recent discul de platină. Următoarele două lansări au primit patru, respectiv trei, discuri de platină. No flops in sight. Concertele lui erau nebunești. În timpul turneului „It’s All a Blur”, fanele îi aruncau constant sutiene pe scenă, iar el le analiza în glumă, citea uneori mărimea sau făcea comentarii amuzante către public. La un moment dat, după ce o fană a aruncat un sutien foarte mare, Drake a spus celebrul „36G? Locate this woman immediately!”, iar clipul a devenit viral pe internet. De atunci, aceste faze au devenit aproape parte din spectacol, publicul așteptând reacțiile lui la fiecare concert. Acum are o întreagă colecție pe care o mai afișează din când în când pe Instagram.
Drake este important în istoria hip-hop-ului pentru că a schimbat radical felul în care sună rap-ul mainstream modern. Înaintea lui, mulți rapperi separau clar rap-ul de R&B: ori cântai agresiv și despre teme underground (droguri, femei, arme), ori făceai piese romantice și melodice. Drake a popularizat ideea de a combina vulnerabilitatea, cântatul melodic și rap-ul într-un singur stil accesibil pentru publicul mainstream. Albume precum „Take Care” au influențat aproape toată generația următoare de artiști.
Mulți fani și critici consideră că imaginea lui a intrat într-o perioadă de declin după ce a atins vârful comercial în anii 2016–2018, când domina constant topurile cu albume ca „Views” și „Scorpion”. Nu înseamnă că a dispărut – încă are cifre enorme de streaming – dar mulți au început să spună că muzica lui a devenit repetitivă. Un alt moment important a fost conflictul cu Kendrick Lamar din 2024, când piesele „diss” ale lui Kendrick, mai ales „Not Like Us”, au afectat serios percepția publică asupra lui Drake. Mulți au considerat că Drake a pierdut conflictul, iar meme-urile și criticile s-au amplificat considerabil.
The lore explained:
Conflictul dintre Drake și Kendrick Lamar s-a construit ani întregi. La început, cei doi chiar colaborau. Totul s-a schimbat în 2013, când Kendrick a apărut pe piesa „Control” a lui Big Sean și a livrat celebrul vers în care îi menționa pe mai mulți rapperi, inclusiv pe Drake, transmițând că vrea să îi „depășească” pe toți. Era o atitudine competitivă, dar Drake s-a simțit atacat și a început să răspundă pasiv-agresiv în interviuri și versuri.
De-a lungul anilor au existat multe mesaje subliminale: Kendrick îl ironiza pe Drake pentru muzica comercială și pentru imaginea „fabricată”, iar Drake îl ironiza pe Kendrick pentru faptul că lansează muzică rar și se consideră prea „intelectual”. Tensiunea a rămas latentă până în 2024, când Kendrick a declanșat conflictul pe piesa „Like That”, alături de Future și Metro Boomin. Acolo, Kendrick a respins ideea că el, Drake și J. Cole ar fi „cei trei mari” (big three) ai rap-ului, afirmând: „it’s just big me”.
De acolo, totul s-a transformat într-un război pe toate planurile. Drake a răspuns cu piese precum „Push Ups” și „Family Matters”, atacând relațiile lui Kendrick și viața sa personală. Kendrick a venit cu răspunsuri extrem de dure: „Euphoria”, „Meet the Grahams” și mai ales „Not Like Us”, care a devenit hit global și un imn anti-Drake. Kendrick l-a acuzat pe Drake că este fals, manipulator și obsedat de validarea culturală, iar internetul a considerat că Kendrick a avut avantajul artistic și strategic. Fanii lui Kendrick au alimentat conflictul analizând fiecare vers, creând meme-uri și sabotând locația casei lui Drake pe Google Maps.
But holy shit, tocmai a scos trei albume and hear me out, nu sunt rele deloc! Marketingul pentru ICEMAN? Nu ştiu ce părere am despre asta. Cea mai virală fază a fost cu blocurile uriașe de gheață puse prin Toronto, în care era ascunsă data lansării albumului. Oamenii filmau gheața topindu-se ca să descopere data, iar clipurile au explodat pe TikTok și X. Inclusiv branduri și echipe sportive au început să copieze ideea cu „ice block marketing”. A mai făcut și livestream-uri numite „ICEMAN Episodes”, unde apărea conducând camioane de înghețată, intrând în depozite sau dând tease la melodii. Site-ul lui Drake este construit practic ca un tur prin casa sa, unde poți vedea procesul din spatele anumitor drop-uri, studioul său, dormitorul, totul. Acum site-ul este complet înghețat (clever enough). Pentru mine totuşi a fost cam fake, adică şansele ca fix un streamer să găsească data de lansare erau foaaaarte mici.
De ce tocmai trei albume? Nici Drake însuși nu părea sigur până în ultimul moment. Livestream-ul din seara lansării a părut să fie revelația: trei hard drive-uri, textul „I made this so that I could make this” pe ecran, și boom – Iceman, Maid of Honour și Habibti, 43 de piese în total. Fiecare album are propria identitate și, deși e cam greu să te decizi ce cuvinte să folosești pentru a le descrie, Iceman e albumul de rap unde Drake pare să vrea să atingă un obiectiv (destul de obscur), Maid of Honour e în party mode și sună de parcă Drake ar fi (puțin) disperat după relevanță, iar Habibti e R&B-ul vulnerabil (sau cel puțin așa ar vrea el să fie). Problema? Sunt peste două ore și jumătate de muzică, ceea ce pentru oricine în afară de superfanii lui Drake pare mai degrabă temă pentru acasă, decât pur divertisment.
Reacțiile au fost mixte, ca să zicem elegant. Criticii de la publicațiile considerate mari au fost neîndurători: Pitchfork a dat note între 5.8 și 6.5, The Guardian a numit lansarea „a boring, bloated disaster”, iar majoritatea au fost de acord că cantitatea nu înlocuiește calitatea. Fanii sunt împărțiți: unii susțin că e un act de generozitate să primești 43 de piese deodată, alții spun că Drake literalmente încearcă să scape de contractul cu cei de la Universal aruncând în universul mainstream o avalanșă de muzică mai puțin „finisată”. Teoriile abundă și ele: unii cred că și-a împărțit „superputeri” în trei albume separate (pure beats, rap, R&B), alții că pur și simplu nu mai are un filtru sau pe cineva care să-i spună „maybe not this one, Drake”.
Cea mai îngrijorătoare teorie legată de ICEMAN este că ar fi fost numit așa pentru a ascunde rezultatele search-urilor pe Google legate de raid-uri ICE (cum și Disney a făcut cu „Walt Disney frozen”). Albumul lui Drake a fost preluat instant de către echipa lui Trump și folosit pentru social media pentru Casa Albă, or should I say propagandă MAGA? Questionable if you ask me…
Totuşi o teorie pe care o cred și eu este că el a scos aceste albume pentru a încheia contractul cu UMG/Republic Records și a putea scoate independent muzică. Poate o să auzim mai des de el, who knows. Cert e că să asculți trilogia completă e un maraton, nu un joc de glezne. Noi am supraviețuit și suntem aici să vă spunem ce am găsit în fiecare colț al imperiului de gheață al lui Aubrey (parcă am spus prea mult „Drake”).
Așa că, back to music. După câteva zile de ascultat pe repeat Drake, Karina (eu) și Ilinca (colega mea cu multe opinii) vom aborda elefanții din cameră cu ce a făcut Drake mai pe larg.
ICEMAN
Karina: Honestly, respectabil. Albumul are multe nuanțe interesante. Aș începe cu cover-ul care, la prima vedere, pare un omagiu adus lui MJ pentru că poartă super-cunoscuta mănușă, dar intenția era, de fapt, alta. Drake voia să-i doboare recordul lui Michael Jackson de a avea 3 albume în top 3 :)). Good for him. Arată numărul 6 pentru că el se consideră „6 God”, deoarece și-a legat imaginea artistică de orașul Toronto, pe care îl numește „The 6”. Această denumire vine, în principal, de la prefixele telefonice ale orașului, 416 și 647, dar și din ideea că vechiul Toronto era format din șase municipalități. Drake poartă și o friendship bracelet dedesubt, pe care scrie „iceman”. Is this a nuance to Taylor Swift? Poate un posibil easter egg. Mulți fani au observat imediat asemănarea cu brățările populare la concertele lui Taylor Swift din turneul Eras Tour, unde fanii își schimbă astfel de brățări cu mesaje și nume de piese. Unii cred că este și o referință subtilă la influența culturală uriașă a lui Taylor Swift sau chiar un mod ironic prin care Drake intră în conversațiile pop culture de pe internet. Icing out jewellery, icing out record labels… un manifest interesant. Nu cred că acest album a vrut să fie un comeback împotriva lui Kendrick, ci unul împotriva label-urilor care nu dau destui bani artiștilor, îi exploatează și îi cenzurează. Drake a mai vorbit despre experiența nefericită de-a lungul timpului.
Multe melodii mi se par reușite, în special „Ran To Atlanta”, care mi se pare și foarte enigmatică. Future switched sides? Like, el a început tot beef-ul alături de Kendrick și Metro Boomin. El și Drake erau foarte apropiați înainte de 2024 și aveau proiecte împreună, cum e „What a Time to Be Alive”. Dar situația pare mai complicată decât „Future l-a trădat”. În interviuri ulterioare, Future a spus că nu s-a considerat parte din războiul Kendrick vs. Drake și că era chiar confuz de cât de mare a devenit conflictul. I guess they back. Îmi place și videoclipul la maximum, iar părul lui Molly Santana este altceva, wow wow wow. Cu o excepție pentru „B’s On The Table” feat. 21 Savage (care e cam slabă, sincer), restul albumului este solo. „What Did I Miss?” mi se pare the hit, sincer. E hard, beat-ul e super interesant, nonșalant destul încât să mă facă să mă simt a baddie. Unpopular opinion, dar îmi place și „Shabang”. Drake a fost mereu un pic cheesy, I like that. Îmi place la el și faptul că e foarte grateful pentru oamenii care l-au ajutat și inspirat. Cred că toată lumea știe deja faptul că mereu are poză cu Lil Wayne la profil pe Instagram pentru că l-a susținut foarte mult, darrr „Janice STFU” e inspirată din „I Follow Rivers” a lui Lykke Li, cu care Drake are un trecut frumos. Honourable mention to „Plot Twist”.
Overall 8.5/10, comparativ cu alte albume de 7/10.
Ilinca: Ăsta e albumul unde Drake încearcă să-i răspundă întregii lumi care l-a abandonat. Și nu prea merge, if you ask me. Problema nu e că e combativ, problema e că sună pe alocuri ca un unchi plictisitor la o cină de familie care tot readuce în discuție aceeași teorie a conspirației. Se plânge obsesiv de cifrele de streaming pe vreo trei piese diferite, mai menționează procesul cu UMG, își bate capul cu investițiile în bitcoin, etc., etc.
Sunt câteva momente decente, piese pe care chiar mi le-aș adăuga în playlist de bună voie. „Ran to Atlanta” are o producție excelentă, pare o explozie produsă de sunete amenințătoare, dar ce e ironic e că cel mai reușit moment de pe ICEMAN funcționează exact pentru că Drake lasă pe altcineva să strălucească. Molly Santana, o rapperiță de 21 de ani din California care face rage rap, aduce energia pe care Drake singur nu o (prea) mai are de ani buni. Piesa devine instant unul dintre punctele forte ale întregii triplete muzicale și intră chiar în top 5 pe Billboard. E un moment care arată că Drake încă știe să recunoască talente noi, dar în același timp subliniază exact problema lui: pare că muzica lui funcționează cel mai bine atunci când nu e el în centrul atenției. Restul albumului se pierde în oceanul de autocompătimire care e deseori acompaniată plăcut, dar totuși parcă așteptam mai mult. Cel mai trist e că putea să facă ceva revoluționar aici, să vorbească sincer despre cum e să pierzi, pe scară globală, într-o eră dominată de TikTok, dar în loc de asta face pe tipul dur rănit. Nu l-aș numi un album ratat complet, dar Drake, maybe this is not the one??
Overall 6.5
MAID OF HONOUR
Karina: MAID OF HONOUR… ești o mențiune onorabilă. Drake mi se pare foarte real, foarte aproape de ce îi place să facă în general – hip hop, funk, dancehall. E un album de „hot girl summer”. Și featuring-urile sunt super bine alese pentru acest vibe: Stunna Sandy, Sexyy Red, Central Cee, Popcaan, Iconic Savvy. Nu-mi prea plac primele piese, dar restul sunt cute, sunt un vibe. „Which One” e scoasă deja de câteva luni; it grew on me, dar sincer ar suna mult mai bine fără Central Cee pe ea.
Despre versuri, mi se pare frumos că în sfârșit vorbește despre familia lui. Deși a mai încercat să facă asta în trecut, acum mi se pare mult mai frumos framed. Pe cover apare mama lui Drake cu un buchet de mireasă, plus imagini din copilăria lui, ceea ce face albumul să pară ca un mix între vulnerabilitate și muzică de party. Mulți fani îl compară cu „Honestly, Nevermind”, doar că mai haotic și mai orientat spre hituri de vară și cluburi. Pe Reddit, oamenii spun des că albumul „gives bachelorette party vibes” și că multe piese sunt făcute pentru dans, carnavaluri și summer vibes, mai mult decât pentru rap liric profund. „Princess” mi se pare cea mai unsettling; e foarte grunge, dar e bunicică.
Nu mă dă pe spate, aș zice 5.5/10, dar probabil o să mă mai prindeți ascultând câteva.
Ilinca: Surpriză (sau nu), ăsta e de fapt cel mai reușit album din trilogie, if you ask me. Drake sună ca cineva care și-a dat seama că singurul mod de a merge înainte e să facă muzică distractivă și să uite de tentativa de a-și repara imaginea. E practic un set de DJ de 45 de minute, unde Drake ne aruncă în urechi tot ce prinde: Peggy Gou pe „Cheetah Print”, ritmuri de Jersey club, funk brazilian (deși fără autenticitatea originalului), new jack swing inexplicabil. E haotic, e ridicol, dar măcar are personalitate. Unii critici au observat că sună ca un om care nu mai are nimic de pierdut. Pare că e primul moment când Drake pare că se distrează, nu că bifează rubrici pe o listă lungă la care se uită cu nervi.
Stunna Sandy sună chiar bine în „Outside Tweaking”, colaborarea cu Popcaan e plăcută, chiar dacă au mai făcut mai bine împreună, iar conceptul în sine, că Drake face turism muzical prin toate regiunile și stilurile, e mult mai interesant decât încă un album de autocompătimire. Există totuși o disperare palpabilă în toată această energie frenetică, de parcă Drake simte că timpul se scurge și încearcă să mai prindă un ultim val de relevanță înainte să fie prea târziu. Nu toate experimentele funcționează: funk-ul brazilian de pe „Q&A” sună aplatizat, iar Chicago juke rap-ul de pe „True Bestie” nu m-a convins, dar totuși… Nu e perfect, dar nici dezastruos și asta contează.
Overall 7 (scuze Iceman).
HABIBTI
Karina: Cred că e prea devreme să-mi dau cu părerea despre Habibti. L-am ascultat, I can’t relate, mă zgârie pe urechi în anumite momente, dar are foarte multe review-uri bune. Are potențial, dar it just doesn’t really click for me yet. Momentul îl ajută, adică lumea e nostalgică, le e dor de foste iubiri, au nopți nedormite, e bun pentru ei. Un 4.5/10 pentru cover-ul despre care se crede că ar fi cu Alexa Demie.
Ilinca: „Big crib but I feel like no one’s home”… ok, Drake, we got it. Recunosc că poate e devreme să ne dăm cu părerea, dar o să-l scutesc de porția mea de hate pe Drake de data asta. M-a câștigat cu „Rusty Intro” și „I’m spent”, dar cam atât (cam atât a și durat indulgența mea). Cel mai frustrant e că Drake încă nu poate să fie vulnerabil fără să devină amar, my humble opinion. E un album care sună mai degrabă ca o formulă repetată decât ca o confesiune sinceră. Unii fani spun că e cel mai bun album, dar sincer cred că ar trebui să le mai asculte încă o dată sau poate pur și simplu sunt eu prea dură cu această trilogie care are potențial, dar nu pare să-l exploateze mai deloc.
Overall 5.5
În concluzie, așteptăm să vedem ce urmează să mai scoată Drake; cred că proiectele viitoare o să fie mult mai experimentale. Poate că un sfat bun pe care l-ai putea primi înainte să începi să asculți e că nu ar trebui să pornești cu prea multe așteptări, let Drake surprise you, I guess? La urma urmei, oricât de bună sau slabă ar fi trilogia, cu toții o să ne adăugăm câteva piese în playlistul de summer. Și clar ascultați de minim 4 ori o piesă până să dați verdictul asupra ei, poate chiar e nice dar nu era contextul potrivit.
