Înainte să avem „high definition”, cloud sync și DirectX 12, jocurile video nu impresionau doar prin grafică, mecanică și gameplay. Era vorba și despre ce se auzea în boxele care captau orice semnal nedorit. Fie că te pregăteai să intri într-un meci cinstit de Counter 1.6, te pierdeai într-o pădure după o explorare haotică în Minecraft, cu inventarul plin de items sau pășeai forțat prin porțile iadului frenetic din Doom, muzica era mereu acolo înainte ta, ca un semn clar că „Fi pe fază, acum începe” sau să îți zică că „Pare rău dar te-ai pierdut!”. Putea fi un riff de rock care anunța o evadare spectaculoasă, un beat electronic care te împingea în „flow state” sau doar câteva note ambientale care îți transmiteau singurătatea mai puternic decât piesele celor de la Have a Nice Life.
Jocurile nu mai erau doar jocuri, deveniseră adevărate filme interactive datorită completării auditive. Coloana sonoră se imprima concomitent în copilăria și adolescența multora dintre noi. Erau momente în care muzica și acțiunea se contopeau într-o singură experiență, una care îți rămâne în minte ani mai târziu. Și, fără să ne dăm seama, am început să nu mai jucăm doar ca să terminăm nivelul, ci și pentru a retrăi amintirea auditivă.
Acum, sper că nu mă considerați vreun moș nostalgic care s-a trezit din senin să scrie despre muzica jocurilor din anii 2000 doar pentru că „of, of, of… pe vremea mea era mai bine!”. Din contră și astăzi muzica e un element central în multe producții triple A din zona digitală, dar, s-a făcut ca ideea articolului să fi venit, ca multe altele, dintr-o întâmplare.
Ca să o tai din scurt cu povestea de cum am ajuns să scriu paragrafele astea, ascultam un playlist foarte cumsecade, mai mult sau mai puțin bazat pe discografia celor de la The Prodigy (mă întreb de ce *tuse* Rockstadt *tuse*), când, la un moment dat, a început să cânte piesa You’ll Be Under My Wheels care, cu tot respectul, m-a transpus din prima secundă, direct în universul Need for Speed: Most Wanted (da, cel din 2005, nu cel din 2012… we shall not speak about the 2012 version). Și, de acolo, fără alte intervenții, m-am aruncat într-un adevărat rabbit hole. Am început să caut sountrack-uri din jocurile pe care le jucam atunci (Spider-Man: Shattered Dimensions; Star Wars: The Clone Wars Republic Heroes; Spore; Tony’s Hawk’s Pro Skater 2, Far Cry 3 și multe altele) ca să le reascult și inevitabil, să simt că retrăiesc jocurile copilăriei, care unele nici măcar nu mai pot fi cumpărate sau accesate oficial. Asta dacă nu cumva ești dispus să faci o ruletă rusească digitală și să riști să te alegi cu vreun Trojan pe parcurs sau mai știu eu ce.
Revenind la subiect, am stat puțin pe gânduri, am măcinat mai ceva ca râșnița electrică a lu’ maică-ta și m-am întrebat „Da de ce fix jocurile din perioada aia?”.
Cred că răspunsul vine tocmai din faptul că anii 2000 au fost un moment extrem de special pentru pop culture. Internetul începea să explodeze, MTV dicta trendurile într-un mod absurd de puternic, iar cultura skate, BMX și emo, alături de rock-ul alternativ, metalul, hip-hop-ul și muzica electronică coexistau într-un haos total care te lovea din toate direcțiile posibile și imposibile. Peste toate astea mai veneau și reclamele trăsnite, filmele și serialele alea edgy, dozele de Monster Energy, benzile desenate, apariția noilor console, și colac peste pupăză, jocurile video care nu doar reflectau atmosfera perioadei, ci o amplificau. Era genul de energie similară weekend-urilor în care multiplayer-ul preferat îți oferea un boost de „10x bonus XP” și tot ce conta era să îți crești caracterul.
Aș îndrăzni să spun și că soundtrack-urile de atunci păreau mai autentice. Nu erau construite după algoritmi, trend forecasts sau optimizate pentru engagement. Dădeau impresia că au fost alese de oameni care înțelegeau perfect vibe-ul jocului și cultura din jurul lui, contribuind direct la identitatea pe care jocul încerca să și-o creeze. În consecință, când intrai într-o cursă în NFS și începea Celldweller cu piesa Shapeshifter, nu aveai senzația că doar asculți muzică. Simțeai că jocul are propria personalitate și că încearcă să te transforme în protagonistul propriului film de acțiune, unde puteai decide ce, cum și de ce se întâmplă lucrurile.
Același lucru se simțea și în GTA: San Andreas sau Vice City. Înainte să învăț să adaug propria muzică în joc, mă trezeam conducând fără scop doar ca să ascult posturile radio, fiecare cu identitatea și atmosfera lui.
Practic, fiecare stație făcea lumea jocului să pară vie.
Mai era și Minecraft-ul, cu minimalismul aproape timid compus de C418, dar exact în cantitatea potrivită ca să te poată lovi puternic, după ore întregi de explorare. Când începeau pianul și notele ambientale, aveai impresia că jocul respiră odată cu tine. Se contopea o „liniște” aparent goală, dar care crea spațiul perfect pentru genul ăla de criză existențială pe care o aveai când realizai, pentru prima dată în viața ta, cât de singuri suntem uneori în lume, chiar dacă la vârsta aia nici nu știai care-i treaba de fapt.
În același timp exista și DOOM, unde jocul înțelegea perfect că subtilitatea și calmul trebuie luate și aruncate direct pe geam în stilul „TO THE WINDOOOOW”. Muzica nu era acolo doar ca să completeze acțiunea, ci ca să o împingă la absurd prin chitare agresive și ritmuri constante. Astfel, fără soundtrack, jumătate din identitatea jocului pur și simplu nu ar mai fi existat.
Să nu mai menționez Far Cry 3 și apariția legendară a lui Skrillex.
Drept urmare, tind să cred că, aici stă adevărata importanță a soundtrack-urilor din jocurile anilor 2000. Nu erau simple fundaluri sonore, ci elemente definitorii pentru atmosferă, identitate și emoție. În plus, deveneau parte din rutina zilnică a multor jucători. Era muzica pe care o auzeai ore întregi după școală, când spuneai „termin nivelul ăsta și gata”, iar după o clipire te trezeai că e 2 dimineața și scapi dintr-o închisoare alături de un „prizonier” pe nume Viktor Reznov în Call of Duty Black Ops.
Poate tocmai de asta nostalgia legată de soundtrack-urile jocurilor din anii 2000 se simte atât de diferit față de alte forme de nostalgie media. Nu îți amintești doar muzica, ci și cine erai atunci când o asculta-i. Câteva secunde dintr-o piesă sunt suficiente ca să ți-se activeze killswitch-ul și *BOOM* creierul completează instant tot restul: meniurile jocului, harta, lumina monitorului din cameră și senzația specifică perioadei respective. Îți amintești orele pierdute fără griji, când totul părea mai simplu și singurul lucru important era să ajungi la nivelul următor.
(P.S. Mai jos ți-am lăsat un playlist care să te facă să vrei să te reapuci să te joci până noaptea târziu)
