E Mercur retrograd, de aia

 

M-am gândit prea mult la eșec zilele astea. Ca să o spun pe aia dreaptă, m-am gândit prea mult la eșec de când mă știu. În fiecare secundă din fiecare minut din fiecare oră din fiecare zi a vieții mele, tot ce am fost în stare să fac a fost să pun răul în față și, scriind aceste rânduri, mă gândesc că acest lucru în sine – să trăiești zi de zi punând pe primul loc doar ce e mai rău – e o nereușită. Și totuși mă bat cu acești monștri zilnic și încă învăț să nu le dau voie să mă conducă. Devine obositor și la un moment dat intri în acel mood magic de ✨aia e✨și îți trăiești viața, pentru că altfel trece pe lângă tine și știm cu toții din citatele foarte înțelepte de pe Insta că no risk = no story. 

Mi-era atât de frică de eșec că eram gata să nu îmi iau bilet pe 10 iulie la reprezentația din București a celor de la NON Centru, veniți în turneu, pentru că am aflat târziu și mă gândeam că întârzii, deci nu are rost. După am realizat că it’s just not that deep (replica aceea care atinge orice overthinker, me included), așa că am sărit din pat și m-am pregătit în 10 minute la fel cum mă pregăteam pentru facultate în vreo 70 de minute în alte dăți.

Foto: Ioana Groza Pop / noncentru.ro

 

Cele 3 momente din Suntem bine m-au cucerit, pe rând, încă din primele secunde. Intensitatea, conexiunea și senzația că fie te regăsești, fie o bucată din ființa ta a fost cândva în același loc, mi-au amintit de ceva ce tindem să uităm, un lucru pe care profa de economie din liceu ni-l zicea foarte des – că oameni suntem. Și de la acest gând de care cred că nu ar trebui să ne separăm vreodată pornește și conceptul acestor numere care m-au făcut să plec cu zâmbetul până la urechi. 

  • BAD AT THIS

Primul dans a fost interpretat de Roxana Florescu și Grigore Avram, iar coregrafia îi aparține Simonei Dabija. Jocul de lumini al lui Dominik Iabloncic a intrat perfect. 

Timpul și-a pierdut orice putere, la fel și granița dintre scenă și public. Definițiile rigide pe care le dăm, de obicei, eșecului, dispar și ele. Ce nu se dizolvă, în schimb, e vulnerabilitatea.

Acest cuvânt cu v mă lovește, știind că nu există o singură moleculă nonșalantă în mine când vine vorba de orice aspect al vieții în general. 

Am împărțit restul lumii în două tabere: cei care cred că vulnerabilitatea e o slăbiciune și cei care, din contră, consideră asta un atu. Pe scenă, Roxana și Grigore mi-au arătat că există și o a treia cale: vulnerabilitatea ca spațiu în care pur și simplu exiști. Ești și atât. Fără etichete. 

Suntem atât de concentrați pe faptul că facem ceva greșit (sau tot) și continuăm să plutim alături de toate gândurile astea – care nu fac altceva decât să ne facă efectiv să o luăm razna dacă nu învățăm să le mai și tratăm cu spatele -, încât tot ce facem e să ne convingem că nu suntem destul. 

Foto: Ioana Groza Pop / noncentru.ro

Și tocmai asta ne învață și duetul lor. Nu ești ,,bad at this’’, ești doar om. Și ai voie să fii imperfect (după standarde, că deh!) fără să te simți insuficient. 

  • DOUĂ PUNCTE PARANTEZĂ

 

Acest al doilea dans a fost gândit de Roxana Florescu alături de Hunor Varga, iar ea a interpretat impecabil dincolo de propriile insecurități și gânduri negre pe care și-a dat voie să le împărtășească și cu noi, lucru care a lăsat o notă de autenticitate în toată splendoarea ei.

 

 Foto: Ioana Groza Pop / noncentru.ro

Facem cunoștință cu Roxana. Ea e cea care e bine, zâmbește și face totul pe pilot automat. Cea care vrea să mulțumească pe toată lumea. Aceeași căreia oamenii dragi îi reproșează că e prea emotivă ori prea vorbăreață sau alte lucruri care dor, dar pe care le lași să treacă, venind de la persoanele cele mai apropiate ție. Roxana e prinsă în portretul perfect al aparențelor. Zâmbet aici, zâmbet acolo, zâmbet peste tot. Dar știm deja că imaginea pretinsă a fericirii aduce odată cu ea secătuirea. Uiți de tine când devii, fără să îți dai seama, robotul ideal pe care îl cere lumea din jur. Sau poate așa crezi tu, pentru că toată modernizarea asta a robotizat până și sentimentele. 

M-a durut robotizarea. Poate pentru că mi- a amintit de faptul că noi toți răspundem automat și într-o doară cu ,,sunt bine’’ , și asta vine din varii motive, chit că nu vrem să deranjăm pe cineva cu problemele noastre sau nu avem starea necesară pentru a spune adevărul. Lupta surdă dintre bucățile de suflet care dispar în încercarea de a menține exteriorul intact a devenit brusc extrem de gălăgioasă, tocmai ca să ne arate că un emoticon (arogant sau friendly, în funcție de generația din care faci parte) nu va putea niciodată să exprime cum ne simțim cu adevărat :).

 Foto: Ioana Groza Pop / noncentru.ro

 

  • Bătăi în țeavă, KPIs și o pisică pe nume Țuțulina

 

Al treilea și ultimul moment stă sub regia minții vizionare a lui Dominik Iabloncic. Aici au interpretat Diana Ștefania Maroiu, Ioana Varodi și Grigore Avram.

Cu Dominik am stat de vorbă și mi-a dat un insight la parcursul carierei sale și cum a ajuns să fie regizor. Ideea acestui manifest coregrafic vine chiar din experiența proprie a unui burn-out. 

Totul a început de la imaginea unui corp care aleargă până la epuizare pe o bandă rulantă.

 

Foto: Ioana Groza Pop / noncentru.ro

 

Dincolo de modul sincron în care funcționăm cu toții pe această sferă plutitoare, apar și inserțiile civile, așa cum le-a numit regizorul. Sunt momentele noastre, pur umane, fie acestea cântatul în duș (concert gratis pentru vecini) sau faptul că îți aranjezi chiloții în public ori că îți cauți pisica prin casă (pe Țuțulina în cazul nostru) care ne fac să ne amintim că mai și trăim. 

Diana, Ioana și Grigore au transformat acest haos domestic într-un adevărat act de rebeliune. Productivitatea toxică din viața de zi cu zi și tot acest TO-DO list interminabil parcă ne obligă să alergăm non-stop spre nicăieri, iar gesturile intime și uneori ridicole (dar atât de omenești) sunt cele care ne salvează. Pentru că nu trebuie să facem totul corect și imaculat, ca într-o corporație obosită.

Într-o notă amuzantă, perucile celor 3 m-au trimis cu gândul la crazy Barbie, la fel și costumele simpatice și roz. 

Foto: Ioana Groza Pop / noncentru.ro

Dar Dominik nu e singurul din trupa acestor oameni talentați cu care am discutat. I-am felicitat pe toți pentru fragmentele pătrunzătoare la care au muncit încă din luna aprilie. Și l-am prins pentru câteva minute bune și pe Grigore, de la care n-am putut să nu fur câteva îmbrățișări. Și așa, stând de vorbă cu ei, mi-am amintit încă o dată cât de frumoasă este munca independenților. De multe ori, în sau între numere, vedem cum își ajustează setup-ul și parcă  ne conectăm cu ei și mai mult și ajungem să le apreciem mai tare efortul.

 

Cu toții ne gândim la eșec cândva, cumva. Cu toții ne-am pierdut, la un moment dat, în ordinea lumii (care e de fapt un haos) și am uitat să trăim pentru noi înșine, iar micile momente din zi ale fiecăruia pe care le așteptăm cu atâta nerăbdare au devenit o evadare. 

Îmi repet zilnic că trebuie să las ideea de eșec în urmă. Nu zic nimănui care vine la mine cu o problemă că va eșua, așa că de ce mi-aș spune mie? Și tot zi de zi mă pun în situații care mă fac fericită, fie că vorbim despre un bilet cumpărat pe ultima sută de metri, un gest care știu că va face ziua cuiva mai bună sau orice altceva.