Am privilegiul incredibil ca, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, să dau peste niște producții care îmi rearanjează mobila prin cap. Sau, mai degrabă, să dea ele peste mine. Sunt spectacole care mă lasă în stadiul de „bun de adunat cu fărașul” în momentul în care mă târăsc afară din sală.
Printre marile nume ale teatrului național și internațional și-a făcut loc, cu o căldură și o energie molipsitoare, Grivița 53, reprezentată de Chris Simion-Mercurian și Tiberiu Mercurian. Înainte de începerea spectacolului 5+3=9, conceptul și coregrafia lui Ștefan Lupu, cei doi au urcat pe scenă pentru câteva minute ca să ne întâmpine. Cu tot SUFLETul. (Da, știu. Asta a fost tema ediției de anul acesta și trebuia să o strecor pe undeva.) Dar, lăsând gluma la o parte, în timp ce îi ascultam, am avut exact senzația pe care o am când îmi văd prietenii pe scenă. Genul acela de bucurie sinceră, aproape personală, deși, în realitate, nu ne cunoaștem.
Grivița 53 a fost inaugurat în urmă cu doar șase luni, după nouă ani de muncă titanică, iar 5+3=9 a fost spectacolul care a deschis oficial acest spațiu. Mi-am dat seama că am înghesuit cam multe cifre într-o singură propoziție. Un adevărat festin pentru pasionații de numerologie. Și nici măcar n-am menționat că aceasta a fost ediția cu numărul 33 a FITS.
Dar să revin la spectacol. Cred că am lungit intenționat introducerea, pentru că încă îmi adun cuvintele.
Pe Ștefan Lupu îl cunoaștem. Iar dacă nu-l cunoști, shame on you, efectiv, mergi să-i vezi spectacolele. De fiecare dată când ies de la una dintre montările lui, primul impuls este să-mi pun mâna pe frunte și să verific dacă nu cumva am 40 de grade febră. Nici 5+3=9 nu face excepție. Tot spectacolul are aerul unui fever dream. Probabil foarte apropiat de felul în care s-au simțit cei nouă ani de șantier, avize, hârtii, drumuri și alte cuvinte de-astea urâte.
Pentru că despre asta este, de fapt, spectacolul. Despre toate poveștile spuse și nespuse prin care au trecut Chris și Tiberiu pentru a da viață primului teatru independent construit de la zero în România.
Și cel mai frumos lucru este că spectacolul îi reprezintă atât de fidel, încât nu încearcă nicio clipă să-ți smulgă mila. Nu există autocompătimire. Nu există victimizare. Pentru că nici ei nu sunt așa.
Am ieșit din sală cu o încredere în buzunar, pe care parcă am furat-o din spectacol, cu mândria unei reușite care nici măcar nu-mi aparține și, poate cel mai important, cu puțin mai mult curaj decât aveam înainte să intru.
Spectacolul te bagă direct în mijlocul haosului. O secundă ești pe un șantier, în următoarea într-un spital, apoi într-un coșmar birocratic în care pare că fiecare hârtie are propriul boss level.
Ștefan Lupu are talentul ăsta aproape enervant de a lua niște lucruri imposibil de pus în scenă și de a le transforma în ceva ce înțelegi fără să-ți explice nimeni. Cum dansezi o autorizație? Cum coregrafiezi un diagnostic? Cum faci din epuizare o imagine? Tot universul construit de Steff Chelaru pare că joacă și el în spectacol. Decorul nu stă frumos într-un colț să fie admirat. Se transformă continuu, ca un Lego pentru adulți cu traume. Spațiul își schimbă identitatea odată cu oamenii care îl locuiesc și, fără să-ți dai seama, începi și tu să vezi altceva de fiecare dată când revii cu privirea asupra lui.
Iar trupa… wow.
Nu am avut niciodată senzația că urmăresc niște actori care execută o coregrafie foarte bine repetată. Păreau un organism. Respirau împreună, cădeau împreună, se ridicau împreună. Există un nivel de încredere între ei care nu se poate fabrica doar în sala de repetiții. Se vede că spectacolul ăsta a fost construit, nu doar montat.
Mara Tătar mi-a rămas în minte mult după aplauze. Fragilitatea și forța coexistă în același corp fără să se anuleze reciproc, iar asta face ca multe dintre momentele cele mai grele ale spectacolului să nu alunece niciodată în melodramă.
Și mai este ceva ce mi se pare foarte important. Spectacolul refuză să facă victime din personaje. Ar fi fost atât de simplu să transforme toată povestea într-un șir de „uite câte ni s-au întâmplat”. Dar nu. În schimb, râzi. Uneori fix când nu te aștepți. Umorul apare exact cât trebuie, ca o gură de aer într-o poveste care, pe hârtie, ar putea fi sufocantă. Tocmai echilibrul ăsta face ca emoția să lovească și mai tare.
La final mi-am dat seama că, de fapt, nu văzusem un spectacol despre construirea unui teatru. Văzusem un spectacol despre încăpățânarea aproape absurdă de a continua atunci când totul îți spune să te oprești. Despre oamenii care aleg să creadă într-o idee chiar și atunci când ideea pare că râde de ei.
Tiberiu, dacă citești asta, să stii că n-am mințit. Altfel deschid laptopul să lucrez de când am pus stikerul cu Grivita 53 primit de la tine pe el. Mulțumesc încă odată că existați!
