Rușinea

Nota editorului: Anna a dat examenul de bacalaureat de patru ori. Și‑a făcut curaj să scrie despre asta, sperând că experiența ei, împărtășită în textul de mai jos, poate fi de ajutor pentru cei care trec prin situații asemănătoare. Sau doar se tem de ele.

Ceasul este 11:50. Sunt afară, la o stație distanță de casa unde stau, la un pas de a deveni adult. Din două în două minute verific dacă s-au publicat rezultatele. 
Refresh.
Sigur că-l iau, n-am cum să nu-l iau. 
Refresh. 
Am muncit atât de mult. Meditații, exerciții. 
Refresh.
Meditații, exerciții…

Încrederea mea stă pe aceeași treaptă cu frica de eșec. Mă îngrozesc teribil la gândul că pot pica bacalaureatul. Ce se va întâmpla după afișarea rezultatelor?

M-a cuprins teama. Amintirile aleargă. Prin cap îmi trece ultima zi de liceu: 

„Să dai la o facultate de viitor, nu la una de arte.” 

„Credeam că poți mai mult, poate te mai gândești.”

Așteptarea e chinuitoare. Am mai greșit pe undeva? Îmi mai calculez de câteva ori punctajul după baremul pe care l-am învățat pe de rost. Iese de fiecare dată și mai mic, nu mai sunt deloc sigură pe mine.

Aștept.    

Tu ce ai fi vrut să auzi în momentul acela?

*

Când mă gândesc la anii de școală, îmi aduc aminte de toate momentele în care am fost pusă în „banca mea”. N-am fost niciodată „copilul de zece”, nici „ăla prost”. Am fost copilul „brânză bună în burduf de câine”, cum le plăceau unor profesori să spună, zâmbind la fiecare ședință. Doisprezece ani mi-a luat ca să înțeleg, de fapt, ce înseamnă expresia asta. Limita dintre admis sau respins.

În gimnaziu îmi doream să fie vară mereu, ca să nu mai merg la școală, probabil așa semnalam problemele prin care treceam. Nu-mi găseam nici loc, nici timp pentru ele.
Drumul meu spre școală era întotdeauna mai lung decât trebuia. Abuzurile treceau tăcute prin fața adulților responsabili, profesorii erau la fel de „orbi”. Încercam să le explic că eram ținta de care se loveau toate glumele proaste. Pe hol, în pauze, la ore. Violența devenise modul eficient de a mă apăra. Mustrările continuau să vină.

Eliberare. Asta am simțit când am ieșit pentru ultima dată din școală.

Ce fac dacă pic? Nu mai sunt copil, nici adult, ce trebuie să fiu? Mă copleșește gândul că „viața îmi aparține”, nu vreau să fac nimic greșit, fiecare pas trebuie să fie perfect. Toți anii de școală au fost ca un maraton, permanent alergam după ceva. Note, scutiri, ascultări, măriri de medie. Acum nu mai alerg după nimic, aștept rezultatul muncii mele, doisprezece ani de școală. 

12:10. Am luat bacalaureatul. 

*

Sunt adult? Sistemul educațional m-a aruncat într-o lume care nu-mi aparține.
Toată perioada clasei a XII-a îmi făcusem griji în privința examenului, etapă care delimitează viața de adolescent de cea de adult. „Examenul maturității”. Profesorii reușiseră să pună toată presiunea pe umerii mei, deveneam din ce în ce mai atentă când se vorbea despre acest subiect.

Înainte de examen eram foarte sigură pe mine, știam cât timp alocasem fiecărei materii în parte. Știam unde este posibil să greșesc, unde am să fac totul corect. Îmi făcusem strategii meticuloase, așa evitam greșelile și mă puteam concentra mai bine. Am luat în calcul posibilitatea de a pica examenul abia după ultima probă, când, după trei zile dificile, încrederea mea era la pământ.

„Decât să iau o notă mică, mai bine îl dau din nou!”. Asta îmi spuneam după prima probă a bacalaureatului, eram convinsă că nota obținută nu ar fi fost „de mine”. Intrasem în clasicul clișeu, „notele sunt oglinda elevului”. Ulterior, mi-am dat seama că notele nu spun nimic despre mine, despre noi. Nu reflectă ce ne place, ce putem, ce suntem. Nimic. Ele arată cât de bine sau nu, reușim să reproducem tot ce învățăm în ultimele trei luni de dinaintea unui examen.

Prima mea încercare de a lua bacalaureatul a fost ca un roller coaster, în doar doua săptămâni, treceam rapid de la un sentiment la altul, de la un gând, la celălalt. Eram stresată. Nu știam dacă îl iau sau dacă îl pic. Această perioadă avea să-mi schimbe gândirea pentru viitoarele examene. Anii de școală mă învățaseră că dacă greșesc, sunt un elev slab, prost. Greșeală egal Eșec.

Despre ce nu se vorbește atunci când se vorbește de bacalaureat?

Nu se vorbește despre elevii picați. Nu se vorbește nici despre traumele pe care niște profesori le cresc în noi sau despre neîntreruptele abuzuri pe care le suferă sistemul educațional. Nu vorbim despre serile nedormite sau despre ce simțim noi, adolescenții, atunci când nu ne „încadrăm” în norme sociale.

Mi-am pus multe întrebări despre ce au însemnat, cu adevărat, anii de educație gratuită pe care i-am primit.

În a treia sesiune de bacalaureat pe care am picat-o, m-am simțit doar un număr într-un sistem. „B846601”, alt adolescent ratat. Produsul unei matrice educaționale găunoase, suma tuturor erorilor sale. Profesorii mei credeau că am să iau din prima acest examen, o bună parte din timp și eu am crezut asta. Nimeni nu te pregătește și pentru „eșec”. Simțeam cum am dezamăgit oameni rând pe rând, de la profesori și prieteni, până la persoanele care mi-au fost cel mai aproape în ultimii doi ani. 

Nu e necesar să pici de trei ori, ca să te întrebi vreodată dacă chiar ai să reușești.

Rușinea mă însoțea permanent. 

„Un examen nu mă definește!”, îmi repetam de fiecare dată când vedeam în dreptul numelui meu scris „respins”. Furia mea escalada cote din ce în ce mai înalte. O distribuiam în mod egal mie, sistemului educațional, profesorilor, chiar și unor foști colegi de clasă. Înțelegeam că este o simplă formalitate, însă n-am reușit niciodată să aduc un echilibru între ce știam și
în ce credeam.

În timpul examenelor, gândirea rațională era rapid înlocuită de panică, un lucru greu de explicat, cunoscut însă de majoritatea elevilor. Ochii mi se fixau într-un punct, respiram greu, căldura devenea și mai greu de suportat.

„Nu există așa ceva, băi, ori știi, ori nu știi, punct.” 

Ce trebuie să-ți spun ca să mă înțelegi? Mă întrebam de fiecare dată când spuneam cuiva că am picat bacul. Evitam cu orice preț asemenea conversații, îmi era jenă de „secretul” meu.   

Mă speriam imediat cum vedeam foaia de examen, în loc de integrale și funcții, erau elefanți peste elefanți. Emoțile începeau să preia controlul. Noțiunile îmi erau cunoscute, și, în fond, cu elefanții nu aveam nimic. Mă uitam în jurul meu și mă întrebam de ce. De ce în autobuz sau pe stradă știam, iar aici nu mai știu nimic? De ce nu sunt ca ceilalți? De ce dracului nu reușesc?

Puneam din ce în ce mai multă presiune pe mine. Parcă alergam într-un cerc care se repeta la infinit, un algoritm de greșeli. Cercul meu nu avea un punct de pornire, nici unul final, rezultatul era mereu constant. Mă uram pentru că nu reușeam și pentru că nu înțelegeam. Uram și părerile gratuite pe care le primeam de la persoanele din jurul meu.

Adevărata „luptă” nu era cu matematica, am înțeles târziu, după ce am început să mă gândesc la toate orele în care mă rugam să nu mă scoată profesorul la tablă. La fiecare moment în care simțeam că e prea mult pentru mine, că nu mai pot ține pasul. Examenul de matematică a fost doar un simptom a doisprezece ani de neîncredere.

De fiecare dată când trebuia să mă înscriu, simțeam o apăsare enormă. Rușine.
Tot ce îmi doream era să se termine cât mai repede.

*

Cobor din tramvai, traversez, trec pe lângă magazine, traversez din nou, o iau pe alee. Dreapta, apoi iar dreapta, poarta verde. Intru, urc un etaj, aștept, plec.

Umilință. Aș fi vrut să scriu cu creta pe tablă acest cuvânt de o sută de ori, drept pedeapsă pentru ce nu puteam fi. Fiecare nouă fișă de înscriere, fiecare întrebare, fiecare semnătură, erau doar prelungirea suferinței mele. Adevărata umilință a venit puțin mai târziu, abia în a treia sesiune de bacalaureat la care m-am înscris. Atunci m-am întâlnit pe holurile liceului cu fostul meu profesor de matematică. Nu-l mai văzusem de când am dat competențele digitale din prima sesiune. A fost mai simplu decât mă așteptam, nu cuvintele sunt cele mai puternice, ci lipsa lor, pentru că știu că tăcerea este ambalajul indiferenței. 

Îmi repetam traseul în sens invers, crezând că așa o să doară mai puțin, sperând că tot momentul chinuitor va trece neobservat. Liceul era ca înainte, holurile erau la fel de înguste, aerul era la fel de sufocant. Profesorii erau aproape neschimbați, sălile goale, timpul și mai greu. În urmă cu un an, acest loc îmi era casă. Acum eram doar un intrus.

În ziua aceea, ziua în care mi-am promis că va fi ultima dată când mă voi înscrie, a rămas adânc tipărită în mintea mea. Sentimentul de invizibilitate, pentru prima dată funcționa contrar. Eram mai vizibilă ca oricând. Voiam să mă fac din ce în ce mai mică, să dispar. Și nu din cauza situației. Îmi doream foarte tare să-i explic ce simțeam, ce pățeam în timpul examenului. Niciodată nu am reușit asta.

Când am picat a treia oară, a fost momentul în care am simțit că tot ce făcusem până în punctul respectiv fusese inutil. Tot ce se făcuse pentru mine a fost doar pierdere de timp pentru persoanele care au fost dispuse să mă ajute. „Ai avut un an la dispoziție ca să te pregătești din nou pentru examen, n-ai înțeles nimic!” îmi repetam permanent. În continuare mă condamnam pentru greșelile pe care le făceam. Mă simțeam de parcă nu meritam nimic, tot ce îmi doream era să dispar într-un loc ascuns, până când toate problemele vor trece.

Frică. Eșec. Dezamăgire.

Cuvinte care au săpat în mine noi gropi adânci, care mi-au reconturat lumea. Eram un eșec în ochii multora, inclusiv în ai mei. M-am dezamăgit și am dezamăgit. Voiam să renunț. Știam că orice aș face e inutil, mereu voi pica la această materie. În jurul meu se auzeau numai sfaturi, iar eu mă simțeam din ce în ce mai ștearsă. Îmi doream ca ceilalți să tacă, îmi doream și să fug. Aveam nevoie de timp cu mine, însă simțeam că acesta nu e de partea mea. Nu înțelegeam ce trebuia să învăț din trei sesiuni picate consecutiv, acumulam din ce în ce mai multă frustrare și supărare. Contextele în care cândva mă simțeam bine, deveniseră doar locuri în care mă simțeam judecată.

„Bacul e doar un pas în viață, nu începutul și, cu siguranță, nu sfârșitul.” Oamenii cu care vorbeam cel mai mult încercau să-mi ofere încrederea și stabilitatea de care aveam nevoie, însă e inutil să ai toată încrederea altor persoane, când pe a ta nu o mai ai.

Aveam momente în care credeam că totul se va sfârși. Absurd acest sentiment, la optsprezece ani să crezi că totul se termină doar pentru că ai picat un examen. În situația mea nu vedeam nicio soluție, îmi era rușine de mine. Când mergeam pe stradă, parcă aveam un câine enorm pe care îl târam după mine împotriva voinței lui. Îmi amintesc că tot
timpul mă simțeam inferioară persoanelor cu bacalaureatul luat. Același sentiment familiar avea să mă lovească sub o altă formă, a facultății.

Mediul din casă mă influența mai mult decât credeam, ce spuneau oamenii avea un impact la fel de mare. Seară de seară mă întrebam ce am să fac cu viața mea. Nu aveam răspunsuri întrebărilor pe care mi le puneam, căutam cu disperare să înțeleg atât mediul, cât și situația în care mă aflam, să pun cap la cap informațiile și să ajung la o concluzie. Toate demersurile mele se finalizau cu și mai multă confuzie.

Anul în care am stat „degeaba” a devenit anul în care am reușit să le spun problemelor pe nume, să le clasific și să le caut o rezolvare. Am învățat să am răbdare cu mine, cu cei din jurul meu. O pauză necesară după doisprezece ani de educație românească, după un sistem învechit și neglijat. Am învățat să fac lucrurile în ritmul meu, să nu mă mai compar cu alții. Încercam să scap de ce „învățasem” în anii de școală. A fost anul în care m-am uitat sincer la mine, la cei din jurul meu. Mă întrebam dacă chiar așa vreau să arate lucrurile și pentru mine. Mi-a fost frică să nu ajung ca cei din proximitatea mea, să devin suma unor simple adicții. A fost anul în care m-am uitat sincer la familia mea. 

Refugiul mi-l găsisem în citit, citeam orice îmi pica la mână, vedeam foarte multe filme, ascultam muzică și scriam. Neputând să mă plimb în voie, din cauza unei operații la picior, activitățile acestea deveniseră preferatele mele. A fost o perioadă grea, din multe puncte de vedere. Cel mai greu de suportat a fost faptul că trebuia să stau în locul pe care mai bine de trei ani de zile îl evitam în orice mod posibil.

Nu toți ne realizăm în același timp, iar asta e complet în regulă.

În ultima sesiune exercițiile au fost ușoare, oare mereu au fost așa? Am în spate experiența a trei sesiuni picate, ce se mai poate întâmpla? Modul de a vedea lucrurile se schimbase, nu mă mai gândeam la ceilalți, nu-mi mai băteam capul cu probleme imaginare. Învățasem să greșesc. Făceam conștient asta, chiar dacă puteam să pic din nou, îmi dădeam voie să greșesc. Simțeam în continuare o mare responsabilitate față de mine, în același timp îmi doream să se termine totul odată cu această sesiune. Matematica a fost, poate, exemplul cel mai bun ca să-mi dau seama că lucrurile nu trebuie să fie perfecte, ci doar mai bune.

După toată experiența examenului, mi-am dat seama că sunt lucruri mult mai importante decât o simplă notă. Îmi dezvoltasem acest mod de gândire încă din primii ani de școală. O notă avea această capacitate, de a mă „face” importantă, de a fi vizibilă în ochii profesorilor mei. Îmi ofereau certitudinea că eu contez. Descoperisem o putere falsă, contăm și fără note
de zece. Sau așa ar trebui. 

Știu că nu este vorba doar despre ambiție, mereu o să fie încă un gând care va lucra împotriva ta. Fie el venit din exterior sau, din contră, din interiorul tău. Dincolo de cei doisprezece ani, de note, materii, evenimentele se vor tempera și vei rămâne cu ce e mai important pentru tine. 

Toți anii de școală pentru mine au însemnat un șantier, și la propriu, și la figurat. Șantier politic, educațional și emoțional. Învățământul românesc, restanțier la educație și reforme. E frustrant modul în care ajung să realizez că toată școala românească m-a pregătit doar pentru zilele de mâine, pentru un test, o teză, un examen. Deși sunt rupți de realitate, ei încă ne-o construiesc. 

O analiză scurtă a cifrelor din două sesiuni succesive de bacalaureat, arată că, în România, sunt șanse foarte mici ca elevii picați, să-l mai susțină și anul viitor.

Trufia profesorilor din liceele de elită și a sistemului în sine camuflează probleme reale. În fiecare an vedem știri despre „elevii de zece”, raportat la liceul în care au studiat. Oare e cinstit să-și asume meritele întregi un sistem defect, o instituție părtașă? E meritul profesorilor pentru reușitele „elevului de zece” sau a meditațiilor? Cine, de fapt, este „eșec” în această ecuație? 

Lucrurile devin mai ușoare dacă…

După ce am contestat rezultatul primei sesiuni, în cartierul meu au apărut afișe de la primărie cu diverse informații pentru examene. Ce este fabula, basmul, teorema lui Pitagora. Informații copiate din culegeri. „Să înveți pe dinafară capătă un nou înțeles.” Afișul e încă acolo. Și mă întreb, nu numai pentru că am trecut printr-o experiență neplăcută, ci și ca parte din societate, dacă nu cumva și școala, tot pe din afară a rămas?

În urmă cu treisprezece ani și un pic, nu-mi puneam prea multe întrebări despre educație și ce presupune, în mod real, aceasta. Viitorul elev era fericit că o să învețe să scrie și să citească, că o să-și facă prieteni și că o să coloreze la nesfârșit. După primele luni de școală, simțeam cum copilăria îmi era furată treptat de cărți și caiete dictando, de stilouri cu cerneală albastră și exerciții care nu se terminau niciodată.

Acum, după aproape un an de când am luat examenul, mi-am amintit sfatul ortopedului care m-a operat. „Lucrurile devin mai ușoare dacă le accepți așa cum sunt”.

De fiecare dată când fac un pas „greșit”, încep să mă gândesc la ce puteam face mai bine. Uitând, poate, că și greșeala este perfect normală. Mulți avem această frică, să nu cumva să spunem sau să facem ceva greșit. Sunt momente în care toți ne dorim să fim puțin mai mult decât suntem. Să fim mai mult decât fricile, întrebările și așteptările noastre.

Nu știu ce aș fi vrut să aud în momentul acela, dar știu că aș fi avut nevoie de o îmbrățișare.

Când mă gândesc la anii de școală, îmi aduc aminte și de profesorii care ascultau după ordinea băncilor. Inima îmi bătea tare, palmele deja îmi erau transpirate. Colegii mei știau răspunsurile. Colegii mei nu se bâlbâiau când citeau întrebarea cu voce tare. Încercam să anticipez dacă se va ajunge și la mine, numărând din priviri colegii din fața mea.

S-a sunat de pauză. 

Cu ce am rămas? Am rămas cu cea mai valoroasă deprindere, să-mi dau voie să greșesc. Îmi amintesc că în toată perioada aia spuneam că ar fi mai simplu să dispar, poate chiar ar fi fost mai simplu, nu știu. Și din fericire, nici nu am să știu vreodată răspunsul. Oricum nimeni nu te întreabă când ai luat bacul. 

Prima sesiune de bacalaureat pe care am dat-o a fost în 2019, imediat cum am terminat clasa a XII-a. Rezultatele finale de după contestații au fost publicate pe 13 iulie. Atunci s-a confirmat definitiv că am picat examenul la matematică. Apoi a urmat sesiunea de toamnă, pe care am picat-o în septembrie, fără nicio contestație, așteptând următorul an în care pot da din nou examenul. Operația la picior a fost tot în luna septembrie, recuperarea a durat mai mult de un an. A treia sesiune de bacalaureat a fost în 2020, pe care am picat-o, cu succes, după o altă contestație. În următoarea sesiune din 2020, cu care încep și textul, am luat bacul. Restul informațiilor din text sunt amintiri din școala generală îmbinate cu cele din perioada liceului.

Anna Aroș are 20 de ani și e din București.
Lucian Barbu are 22 de ani, e din Cugir și studiază la Bandă Desenată și Desen Animat în Cluj.
Editor text: Teodor Tiță
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.