Ți se întâmplă să ai o senzație de gol bruscă în suflet în timpul unei conversații? De parcă tot ce ți-ai dori în acele secunde este să vorbești sincer și fără ocolișuri despre ceea ce simți și să descoperi ce se află în interiorul persoanei cu care vorbești? Eu mă lovesc din ce în ce mai des de acest sentiment și cred că în același timp este și o binecuvântare, și un blestem.

Fericirea este fericire tocmai pentru că avem cum să o raportăm la experiențele pline de suferință pe care le-am avut sau pe care le-am întâlnit de-a lungul vieții. De când sunt mică am fost caracterizată drept fata care citește. Ceea ce pe de o parte m-a făcut să intru în mintea a zeci de autori și în povestea a sute de personaje, care mai decare mai diverse. Pe de altă parte, am fost nevoită să asist la multe momente jenante în care părinții altora mă dădeau drept exemplu, că vai Doamne eu cum pot să citesc, iar copiii lor nu? (ironic sau nu, citeam pentru că nu aveam prieteni și nu aveam prieteni pentru că citeam)

Cu fiecare carte citită am ajuns să intru în profunzimea unor povești, să descopăr trăiri, suferințe, dorințe și sentimente șlefuite prin intermediul cuvintelor scrise pe hârtie. Și cred că bariera aia dintre ficțiune și realitate a ajuns să fie din ce în ce mai transparentă în cazul meu. Fiecare dintre noi este precum o carte vie, cu capitole aferente fiecărei etape din viața noastră. Și mai cred că fiecare carte este menită să fie citită și își dorește asta în sinea sa. 

Însă, pentru a avea aptitudinile necesare să descoperi povestea unei cărți, este necesar să știi să citești. Și nu mă refer doar la a recunoaște alfabetul când îl vezi pe o coală de hârtie. E un prim pas, nu neg asta, însă pentru a citi cu adevărat trebuie să înțelegi sensul din spatele cuvintelor, să le pui cap la cap și să le treci prin filtrul gândirii tale. Și cum ajungi să faci asta? Citind. Mult. 

Nu cred că este obligatoriu necesar să treci prin multe suferințe pentru a putea înțelege cu ce se confruntă oamenii din jurul tău. Cred că este necesar doar să te confrunți din când în când cu câte o poveste de ficțiune, care să-ți ofere cale liberă spre un univers al trăirilor altor persoane. Așa apare empatia: percepând și analizând informația expusă în câteva rânduri de text. 

Dar știi care este partea proastă în chestia asta? Odată ce ajungi să te întrebi care sunt factorii care au determinat ca o persoană să acționeze într-un anumit fel, ce traume sau probleme în familie a avut, bârfica începe să devină o discuție filosofică despre lipsa implicării părinților, bullying-ul oferit în copilărie sau standardele care oferă contur lumii în care trăim. Nu te mai poți rezuma să dai etichete de tipul „X e prost și punct”. Și cred că asta este și frumusețea unei conversații. Să stai cu orele să vorbești despre concepte de viață, despre impactul pe care anumite evenimente îl au asupra voastră și altele asemenea. 

Empatia este secretul pentru a-l înțelege pe celălalt. Este un mușchi care, nefolosit, ajunge să se atrofieze în timp. Iar cea mai bună metodă de a-l antrena este să te supui în mod voit la artă, cărți și filme care să-ți lărgească orizontul cunoașterii. Așa poți avea o paletă mai largă de perspective, un caleidoscop care-ți permite să percepi trăirile și sentimentele celor din jur.

Revenind la primul paragraf, spuneam că mi se întâmplă din ce în ce mai des să simt nevoia de a intra în discuții profunde, de parcă acest lucru mi-ar alimenta dorința să trăiesc. Fiecare dintre noi are o poveste de spus, însă este normal să nu fim dispuși să o divulgăm oricui. Pentru a te lăsa descoperit de cei din jurul tău, este nevoie de încredere și reciprocitate, iar acest lucru se construiește în timp și prin discuții mici, de tipul culorii sau al fructului preferat. 

Și da, îmi pot da seama că discuții superficiale, despre lucrurile care par insignifiante, pot ajunge să ți se pară neînsemnate, să te dreneze de energie. Însă până la a descoperi profunzimea din interiorul unei persoane, este necesar să faci pași mici și să analizezi ceea ce-ți spune persoana respectivă. Un film Star Wars sau Hunger Games poate spune mai multe despre o persoană decât ai crede și poate deschide drumul spre o conversație despre copilărie, visuri sau speranțe.

Clar, nici eu nu sunt vreun guru când vine vorba de empatie, mai am și eu momentele mele de boombastic side eye, când judec un lucru înainte să-l trec prin filtrul gândirii și să înțeleg cauzele din spatele unei acțiuni. Însă, tind să cred că, atât timp cât empatia pe care le-o arăți celorlalți nu se răsfrânge negativ asupra ta, aceasta poate fi cheia spre conexiuni profunde și pline de însemnătate. Nu toți oamenii vor fi dispuși să aibă astfel de relații cu tine, mulți nu vor ști cum să gestioneze momentele tale de suferință sau de vulnerabilitate, dar cred că există o anumită frumusețe și în această căutare a oamenilor care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine.

Așa că da, este necesar să depui muuult efort pentru a-ți antrena acest mușchi, însă cred că în lipsa sa doar exiști, nu trăiești cu adevărat în această lume complexă și plină de necunoscut. Plus că, dacă e să mă leg de titlu, să ai un mușchi al empatiei dezvoltat te va face să fii și o persoană mai profundă, lucru care este cu siguranță un plus când încerci să ai un grup de prieteni sau o relație.