Am să încep prin a spune că serialul ăsta este perfect pentru a-ți testa partenerul. Nu cred că e vreo persoană homofobă pe lumea asta în stare să treacă de primele două episoade. Bine, acum n-am să vin să spun că povestea este extraordinară, ceva nemaivăzut, ci cred că este mai degrabă genul de poveste de dragoste clișeică, necesară în cadrul comunității LGBTQ+. Majoritatea poveștilor de dragoste despre persoane gay sunt înțesate de traume și sexual assault. Adică, Call Me By Your Name, spre exemplu, e un film foarte bine făcut, însă la bază are o relație profund toxică, cu o diferență de vârstă nesimțit de mare. Așa cum avem o mulțime de filme și de seriale cu povești de tipul enemies to lovers între femei și bărbați, astfel de creații cinematografice sunt necesare și pentru persoanele queer.
Așadar, să înceapă recenzia propriu-zisă. Personajele principale ale serialului sunt Ilya Rozanov și Shane Hollander. Ambii sunt jucători de hochei foarte buni, mai exact sunt portretizați ca fiind cei mai buni din lume în serial. Ilya vine din Moscova, având o situație familială complicată, mama sa sinucigându-se atunci când el avea 12 ani, tatăl său fiind un polițist ce suferă de demență, iar fratele său o janghină care îi tot cere bani cu nemiluita. Astfel se explică caracterul său dur, neprietenos la prima vedere. În schimb, Shane este pe jumătate canadian și pe jumătate japonez, având un temperament mult mai rezervat, mai închis în sine, fiind extrem de determinat să ajungă cel mai bun jucător de hochei din lume. Mama sa este, la rândul său, pasionată de hochei și este managerul său, planificându-i campaniile de marketing.
Practic, avem inițial această relație de tip Yin și Yang, în care ambii concurează pentru a fi numărul unu în lume când vine vorba de hochei. Shane se prezintă ca fiind amabil și retras, în timp ce Ilya este agresiv la meciuri și încrezut când vine vorba de interviuri. Pe cât de tare concurează pe patinoar, pe atât de tare se și înțeleg când vine vorba despre aspecte mai intime ale vieții. Și explorează bine de tot această latură, de ce să vă mint. Dacă un film precum Fifty Shades of Grey vi s-a părut obscen, nu sunteți pregătiți să vedeți ce fel de interacțiuni au cei doi în pat.
Dar, cu toate că scenele de sex sunt numeroase, cele șase episoade nu sunt doar despre asta. Da, lucrul ăsta îți poate lua ochii foarte ușor, întrucât nu cred că am mai văzut o ecranizare a unei relații între doi bărbați care să fie atât de explicită când vine vorba de relațiile intime. Dacă ar fi să mă raportez la un alt film queer pe care l-am văzut recent, și anume Red, White & Royal Blue, scenele de amor au fost prezentate mult mai light, mai puțin explicit. În schimb, un element similar între ultimul film menționat și Heated Rivalry este teama de a ieși în public ca membru al LGBTQ+, fiind persoană publică. Dacă în Red, White & Royal Blue totul e mai ficțional, din moment ce sunt șanse mai mici ca fiul președintelui american să ajungă cu un prinț britanic, în Heated Rivalry probabilitatea ca doi jucători de hochei să se îndrăgostească unul de celălalt este mult mai mare. Acțiunea începe prin anul 2008 și avem parte de multe salturi în timp pe parcursul episoadelor, ceea ce poate fi puțin deranjant, însă are sens, din moment ce aceștia doi se întâlnesc preponderent atunci când echipele lor au meciuri una împotriva celeilalte. Am stat să mă gândesc, după ce am terminat serialul, dacă o astfel de atracție nebunească este aplicabilă în realitate, dacă este posibilă o asemenea dorință carnală pentru o persoană pe care abia de o cunoști. Și apoi mi-am adus aminte că lumea e mai mare decât pot percepe cu mintea mea proprie și că, printre aceste opt miliarde de suflete, cu siguranță există povești de dragoste chiar mai nebunești de atât.
Cred că, dacă ești un cititor recurent al revistei, ești conștient că,, în pofida faptului că sunt din ce în ce mai mulți oameni deschiși la a înțelege că iubirea dintre persoane queer tot iubire se numește, în continuare nu este adesea un lucru sigur sau simplu pentru cineva „să iasă din dulap”. Și, având în vedere că acțiunea începe prin 2008 și se termină în jur de 2017 în primul sezon, cred că putem spune că, mai ales pe atunci, ideea de a-ți face coming out-ul ca sportiv nu era percepută cu aceeași ochi ca în ziua de azi. Și asta cred eu că este, de fapt, esența serialului: să ne arate că iubirea nu ține cont de orientare sexuală, că atracția fizică față de același sex nu este pur și simplu o preferință personală, ci este vorba un lucru care are loc în mod natural.
Acum vreau să discut mai pe-ndelete despre ce cred eu că a făcut din Heated Rivalry să fie un show cu un succes atât de mare. Hudson Williams, în rolul lui Shane Hollander, are un talent aparte, nu este nevoie să-ți arunce în față anumite stări ca să pricepi ceea ce vrea să transmită, jocul actoricesc are loc la nivelul micro al gesturilor. Connor Storrie este impozant în rolul lui Ilya Rozanov, ceea ce vezi încă din prima scenă, cea în care Shane se prezintă, iar Ilya face pe încrezutul. Recunosc, personajul lui Ilya mi-a fost puțin antipatic în primele episoade, jucând la mai multe capete, însă probabil a jucat un rol mare și faptul că Shane este mai apropiat de stereotipul tocilarului, iar mie mereu ajung să îmi placă astfel de personaje, sperând să nu fie rănite.
Un episod care iese din tipare este episodul 3, în care urmărim o poveste de dragoste adiacentă celei principale, între un jucător de hochei și un tip care se întâmplă să facă niște smoothie-uri delicioase. Este un episod foarte reușit, aducându-mi aminte de episodul 3 din primul sezon The Last of Us, în care vedem o poveste de dragoste dureroasă și, în același timp, emoționantă între doi bărbați. Chiar dacă în Heated Rivalry nu avem parte de un scenariu apocaliptic cu zombies, teama persistă, însă este vorba despre teama de a fi perceput așa cum ești tu în realitate, și nu cum au alții impresia că ești.
Din research-ul pe care l-am făcut, după ce am stat o seară întreagă să mă uit la serial, am înțeles că filmele au la bază o serie de cărți populare și că urmează să fie filmat și cel de-al doilea sezon. Nu cred că Heated Rivalry este, cel puțin până în punctul ăsta, un serial senzațional ce va rămâne în istorie ca o capodoperă. Însă nu l-aș pune nici în categoria de aruncat în gunoi și dat foc după, nefiind la fel de rău precum Riverdale. Povestea nu este ceva nemaivăzut, însă Shane și Ilya au o chimie aparte, care te face să fii curios dacă se va dezvolta sau nu relația dintre ei spre ceva mai mult decât întâlniri ocazionale.
Pe scurt, nu simt că mi-am pierdut timpul uitându-mă la serial. Sunt multe faze amuzante și apreciez că nu totul merge uns ca o mănușă, că sunt și momente cringe, în sensul unor reacții ce ar avea loc și în viața reală, de tipul bâlbâielilor sau al încercării de a avea un outfit bun înainte de întâlnire. Nu cred că este vorba de reinventarea roții cu acest serial, cât despre necesitatea de avea mai multe seriale despre relații care nu sunt heteronormative. Dacă putem avea X seriale de tipul To All the Boys I’ve Loved Before, The Kissing Booth, The Summer I turned pretty, nu văd de ce nu am putea avea și seriale de tipul Heated Rivalry.
