Elena Ferrante. Atât am de zis. Restul este istorie. Însă nu prea merge să faci un articol de revistă doar din numele autorului, cel puțin unul care să aibă sens. Așa că sunt nevoită să vă spun că acest articol este despre cartea Zilele abandonului, de Elena Ferrante, autoarea Tetralogiei Napolitane.
În condițiile în care eu am scris și la bac despre Prietena mea genială, nu pot nega faptul că am o relație specială cu scriitura Elenei Ferrante. Am început să citesc seria pe când eram în clasa a unsprezecea și cu siguranță m-a marcat profund. M-am regăsit adesea în protagonistă și am resimțit durerea pe care acel du-te-vino cu Nino Serratore i-a provocat-o. Însă, avem deja o recenzie la respectiva serie de cărți pe site și vă invit cu căldură să o citiți accesând linkul următor: https://genrevista.ro/cine-e-prietena-mea-geniala/.
Recent, am pus mâna pe o altă carte scrisă de către ea, și anume Zilele abandonului. Mă aflam într-o librărie din Bruxelles și am simțit o dorință inexplicabilă de a o lua de pe raft, să o răsfoiesc, iar începutul m-a convins să o cumpăr fără ezitare:
Olga este numele protagonistei din roman. Aceasta are în jur de treizeci de ani în momentul în care soțul său, Mario, o anunță într-o zi ca oricare alta că dorește să se despartă de ea, în pofida căsătoriei lungi avute și a celor doi copii pe care îi au, Gianni și Ilaria. De aici, ajungem să vedem evoluția Olgăi, cum face față cu stresul, introspecția cu privire la unde a greșit în relație, gestionarea vieții personale și a celei de familie.
Pot spune că dacă citești o astfel de carte și nu stai să filosofezi puțin asupra ideii de mariaj, ai citit cartea degeaba. Și în timp ce scriu acest articol nu-mi pot scoate din cap o replică pe care i-o dă fiică-sa protagonistei, ceva de genul: „Amanta tatei e mai bună decât tine.” Cum adică?! Îmi e greu să accept că o astfel de replică este plauzibilă, chiar dacă sunt conștientă că o astfel de experiență este posibilă în cadrul unei familii destrămate. Din fericire pentru mine, nu am fost nevoită să trec printr-un divorț al părinților, însă mi s-ar părea dureros peste putință în calitate de mamă să auzi asemenea vorbe ieșind din gura propriului copil.
Și nu doar pasajul ăsta m-a șocat, întreg felul în care protagonista își gestionează sentimentele este revelator pentru felul în care un divorț poate destabiliza psihic și emoțional viața unei femei. Adică, să te trezești de azi pe mâine că relația ta de cincisprezece ani, doi copii și un câine se destramă din neant? Ăsta da film horror! Și partea tristă este că astfel de situații reprezintă realitatea pentru milioane de femei din această lume.
Pe parcursul cărții m-am simțit de parcă protagonista învăța un nou limbaj în cel mai crud mod cu putință: limbajul independenței. Drumul său a fost cu siguranță unul anevoios și rămâne la latitudinea cititorului cât de bine a reușit să gestioneze anumite momente, precum situația cu cățelul. Pentru cei care au citit sau care urmează să citească această carte, vă spun doar că ușa aia mi s-a părut că reprezenta un axis mundi al întregului roman, un simbol cu semnificații atât sexuale, cât și de tranziție și de comunicare, iar momentul când a reușit să o deschidă mi s-a părut de-a dreptul ironic în cel mai acru mod posibil.
Cu toate că ne este introdusă din primele pagini persoana cu care va ajunge să aibă o idilă amoroasă, mi-a plăcut faptul că a ales să ne țină până în ultimele pagini cu întrebarea dacă vor ajunge sau nu împreună. Și, mai apreciez scena de sex prost, fiindcă m-am săturat ca sexul să fie prezentat în literatură doar ca fiind acel act ireproșabil și minunat. În condițiile în care sexul presupune o acțiune a unor ființe imperfecte, de ce este prezentat sub această alură de idilic? Îmi cer scuze dacă am spulberat norișorul roz de tip Colleen Hoover în care sexul este un act plăcut în care totul se întâmplă ca la carte, căci realitatea ne arată că adesea lucrurile pot sta la capătul diametral opus.
Unele scene mi-au adus puțin aminte de o carte sfâșietoare pe care am citit-o vara trecută, și anume A Little Life de Hanya Yanagihara (există recenzie pe site, iar cei curioși o pot accesa aici: https://genrevista.ro/despre-trauma-din-a-little-life/), însă nu este vorba de aceeași intensitate și este total altă mâncare de pește când vine vorba de trecutul personajelor. În schimb, momentele de psihoză mi s-au părut scrise într-o manieră asemănătoare, cu același impact care te face să resimți neputința personajelor, imposibilitatea acestora de a se ajuta pe sine.
Multe întrebări apar în mod inerent după o asemenea carte, precum valoarea femeii odată ce îmbătrânește într-o societate patriarhală, relațiile de prietenie și stabilitatea acestora după un divorț, sexul după ce ani de zile ai avut un singur partener etc. În mod cert, Zilele abandonului este genul de carte care te aruncă într-un vid existențial, care te face să rumegi asupra unor anxietăți prevalente în societatea actuală. Și eu cred că avem nevoie de astfel de discuții în lumea actuală în care trăim.
