Omul ca adăpost, ca și suflet-aparent pereche, omul ca și plasă de siguranță, suport etern,
omul devotat, obsedat, posesiv și posesor,
omul ca obiect al relației,
relația sănătoasă, relația-colivie, relația-momeală,
relația ca extensie a sinelui și a încrederii de sine,
relația fragilă, gata să se rupă, corespondentă
unui suflet cu atât mai rupt de realitate
Am adunat între aceste pagini povești despre toate cele de mai sus, cuvinte sincere, îndurerate, ale unor persoane curajoase care s-au deschis, fiecare cu o perspectivă adânc schimbată de legăturile cu cei mai apropiați.
Răspunsurile au fost colectate printr-un formular în cadrul căruia respondenții au consimțit folosirea acestora în cadrul expoziției, dar au și împărtășit povești proprii ale unor relații disfuncționale de tip romantic sau familial.
—catarina.
(înainte)
Primul obiect / prima jucărie de care te-ai atașat când erai mic?
Era un pui de jucărie imens. Îmi plăcea că era aproape cât mine și că puteam să îl țin să dorm pe el.
(în timpul)
Am fost recent, timp de jumătate de an cu un băiat. E fix definiția unui red flag ambulant. M-a lovebomb-uit în primele săptămâni de relație că vrea să fie mereu cu mine (chiar renunțase la facultate în străinătate “ca să rămână în România cu mine”).
Însă după câteva luni a început să devină distant și dubios pe motiv că înaintea lui am fost o „boarfă”, o „fată prea ușoară” și că i-am distrus orice vis în viață prin felul meu de a fi și că doar el a putut să mă salveze.
________
Ne-am despărțit după perioada asta de certuri în continuu, însă a zis că vrea să ne împăcăm cândva așa că să ne comportăm de parcă am fi impreună în continuare, însă fără label-ul respectiv. Devenise și violent fizic și verbal, iar de fiecare dată când voiam să îl call out sau când îl rugam să mă lase în pace, îmi spunea că oricum nimeni n-o să mă poate iubi așa stricată cum sunt în afară de el. Îmi spunea cum doar el e aici pentru mine.
________
Când am reușit să scap de el și am ajuns cu alt băiat, la despărțirea de următorul au ajuns să se certe și a făcut o serie de insta stories publice în care doar a zis cum sunt o „curvă” și cum umblu cu orice bărbat. Nu vreau să continui, a fost by far cea mai traumatizantă experiență.
(după)
Cum se manifestă în prezent amprenta pe care ți-a lăsat-o relația posesivă / co-dependentă în care ai fost?
Sunt cu un băiat acum și aș zice by far că e cea mai sănătoasă relație. Însă am triggere din relația anterioară puternice. Mi-a fost frică să mă deschid față de el, sau când am făcut-o am stat zile întregi cu o panică imensă că mă va părăsi. Dacă ne certăm mi-e frică ori că ar vrea să vorbească cu alte fete ori că nu mai vrea să fie cu mine. Am constant frica de a nu se trezi într-o zi și pur și simplu să mă deteste pentru ceva ce i-am zis despre mine de acum 2-3 ani.
—ștef. m.
(înainte)
Primul obiect / prima jucărie de care te-ai atașat când erai mic?
O căciulă roz neon care avea două panglici lungi care îmi ajungeau până la genunchi. Cum am crescut într-un sătuc din Bucovina, inevitabil, când aveam vreo 4 ani, la grădiniță a avut loc epidemia de păduchi. Ai mei au decis să mă radă în cap și se pare (din ce povestesc ai mei) că am avut foarte multe de protestat legat de asta. Mi-am găsit consolarea într o căciulă roz cu aceste panglici lungi adunată de cine știe de pe unde, care pentru mine ținea loc de păr lung. Există și o poză pe undeva cu mine în această căciulă într-una din drumețiile făcute la cules de ciuperci. Țin minte că mă simțeam de parcă eram cea mai prințesă când purtam căciula asta.
Când a fost prima oară când ai realizat că ești văzut ca posesiunea altcuiva?
Când maică-mea sau bunica mea se lăudau cu performanțele mele academice către alte rude. Simțeam că exist în directă corelație cu această performanță academică. Eram „a lor” când povesteau despre aceste țeluri înalte academice și despre cum reușeam eu să le ating. Țin minte că mă simțeam incomod dar în același timp mândră cumva. Afecțiunea fizică sau emoțională lipsea cu desăvârșire iar această laudă se traducea în mintea mea de copil drept the next best thing.
(în timpul)
Cred că cel mai tare m-a marcat una dintre relațiile romantice dar sincer toate curg dintr-una într-alta, nu-i așa?
Am ieșit dintr o relație codependetă de 4 ani, în care cealaltă persoană era foarte atașată și eu mă simțeam sufocată, pe lângă faptul că sentimentele romantice nu mai existau de mult acolo. O iubeam pentru că îmi era dragă ca și om dar nu exista mai mult de atat. Rămăsesem acolo pentru că exista senzația că ea nu s-ar descurca în lume fără ajutorul meu, nu m-am simțit însă dorită sau apreciată peste rolul acesta de caretaker.
După ce am ieșit din relația asta am vrut să zburd liberă, dar hop-țop mi se năzărise mie că am o feblețe. Nu plănuiam sa fie mai mult decât o aventură de o noapte, dar cred că m-a surprins vehemența și dorința celeilalte persoane.
A treia zi după noaptea cu năbădăi, mi-a spus că vrea o relație serioasă. Știu că mă luaseră toate apele când mi-a spus asta la telefon. Eram confuză și mă apăsa greu pe piept, dar faptul că cineva îmi spunea clar și răspicat că mă dorește mi-a șters cu buretele toate nesiguranțele. Aveam să aflu după că eram la începutul unui love-bombing realizat cu mare skill și finețe.
Următoarele trei luni au fost cele mai intense și aventuroase emoțional luni pe care le trăisem până atunci. Aveam o saturație emoțională fantastică și mă simțeam constant de parcă aș fi mâncat cea mai decadentă prăjitură de ciocolată. Mă simțeam satisfăcută după 4 ani „de deșert fizic și emoțional”. Voiam în perioada aceea să mă mut din apartamentul în care locuisem cu fosta iubită – prea multe amintiri și prea multe conexiuni care încă îmi aduceau aminte de relație și mă simțeam stingherită. Noua flacără a venit cu geniala idee să ne mutăm împreună. Zis și făcut.
Eu mă simțeam de parcă eram în al nouălea cer. În sfârșit cineva care știa la fel de bine ce vrea ca și mine. La câteva luni după ce ne mutasem împreună, am început să observ atitudinea retrasă și faptul că lucrurile nu mai mergeau ca înainte. Nu mai aveam aceeași conexiune emoțională, discuțiile lungi începeau să se rărească iar vulnerabilitatea era dată la o parte. Știam de altfel că e și genul de persoană care s-ar fi retras și mai mult dacă aș fi insistat să discutăm, așa că am presupus eu că e ceva ce fac eu greșit. Nu câștig destui bani, nu sunt suficient de deșteaptă, nu sunt destul de feminină. Toate aspectele negative la care mă puteam gândi le treceam pe o listă la care mă gândeam constant.
Soluția mea a fost să mă refugiez în muncă, mi-am mai luat un job și am aplicat și la un doctorat. Am intrat cu bursă și asta mi-a oferit o oarecare satisfacție personală, probabil pentru că era familiar, însă rezultatul nu a fost cel prevăzut. Nu se schimbase nimic. Nu eram mai mult decât fusesem înainte în ochii acestei persoane.
Rămăsese aspectul fizic. Aici m-am chinuit mental. Acesta a fost punctul în care lucrurile au început să alunece direct în hău. Nu eram dispusă să schimb felul în care arătam. Ba chiar am plusat pe latura mea masculină într-o sfidare față de acest om. „Te provoc să-mi spui că nu mă iubești din cauza felului în care arăt. Dă-ți ipocrizia pe față.” Eram absolut nefericită pentru că nu știam cum să gestionez situația. Ce fel de gimnastică mentală să fi făcut să pot să descâlcesc ițele acestei situații. Eram dependentă de dragostea și atenția pe care simțeam că am primit-o pentru prima dată într-o relație romantică. Simțeam că mă iubește cum îmi doream eu să fiu iubită și următoarele 9 luni din acea relație am urmărit high-ul de la început. Presărat printre îmi oferea uneori acea atenție și iubire dar niciodată nu a mai fost la fel. S-a terminat brusc și dintr-o dată într-o seară în care mi-a spus că nu mă mai iubește și că simte asta de mult timp. Pentru mine a fost de parcă mă lovise un tir. Nu am văzut asta venind nicicum.
(după)
Nu mă mai recunoșteam. Eram o fantomă, un spectru. Un strigoi ce păstra foarte puțin din esența mea. Nu mă recunoșteam în oglindă, și mai înfricoșător, nu mă mai recunoșteam în intimitatea eului meu. După atacurile de anxietate și câteva luni de nopți nedormite înainte să se termine relația, am ieșit din ea absolut terminată. Simțeam cât eram în relație, că eu depindeam de validarea pe care mi-o putea da acest om. Iar acest om nu îmi oferea ceea ce eu îmi doream. Un mix de dependență și posesivitate emoțională halucinantă pe care nu aș fi crezut niciodată că o să fiu în stare să le simt. Simțeam că mă fracturez pe zi ce trece și că fragmente din mine se pierdeau pe măsură ce înaintam.
Cum se manifestă în prezent amprenta pe care ți-a lăsat-o relația posesivă / co-dependentă în care ai fost?
Sunt foarte atentă și foarte sceptică legat de relații romantice noi. Îmi ia mult să am încredere și sufăr de un cinism absolut recalcitrant. Sunt dură și uneori prea directă și abrazivă cu noi parteneri romantici. Nu simt că există momente în care mental, fizic sau emoțional pot fi vulnerabilă complet.
(acum)
Mă simt stăpână pe mine. Încerc și lucrez la a avea încredere în mine că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni altcineva să mă definească. Eu sunt a mea, și iubirea de sine care vine din asta e caldă și blândă și încerc să o practic cât mai des. Universul meu interior e infinit mai important pentru mine.
—anonim.
(înainte)
Primul obiect / prima jucărie de care te-ai atașat când erai mic?
Telecomanda de la televizorul din camera unde dormea străbunica. Nu știu de ce. Dormeam cu ea nopțile după ce străbunica a murit.
(în timpul)
Am trecut prin relații posesive atât familiale cât și romantice. Pe parte familială, de când mă știu, m-am simțit obiectul mamei mele. Aș vrea să exprim cum mă simt când mă gândesc sau încerc să povestesc despre asta dar nici acum nu am găsit cuvintele potrivite ca să exprim prin câte stări am trecut.
O fi și datorită faptului ca nu am putut niciodată să îmi spun punctul de vedere. Țineam în mine atâta ură și durere și când, în final, îi dădeam drumul afară, eram înapoi manipulată către tăcere. Mă simțeam un nimic pur și simplu. Simțeam că nu aveam voce și că și dacă aș fi avut ar fi fost degeaba, că nimeni nu m-ar fi ascultat. În orice caz, a dus la mult damage în relația dintre mine și mama. Nu poți schimba un om egoist.
Nu aduceți copii pe lumea asta dacă nu sunteți în stare să îi faceți să se bucure de ea.
(acum)
Mă simt ca un zid de 3 metri grosime și, oricât aș vrea, nu mai pot avea încredere în nimeni.
—nu se știe.(înainte)
Primul obiect / prima jucărie de care te-ai atașat când erai mic?
Martinel A.K.A. ursulețul meu de pluș cu care încă dorm.
(în timpul)
Am fost îndrăgostit de un tip cu care m-am cunoscut de pe Insta. Devenisem prieteni atât de buni că vorbeam prin mesaje în fiecare zi de dimineața până noaptea și eram așa de apropiați — ne știam fiecare secretele și puteam vorbi despre orice. Singura diferență dintre ce aveam și dacă am fi fost împreună ar fi fost dacă el îmi zicea că mă iubește. Nu simțeam că voiam ceva mai mult decât prietenia pe care o aveam. I never understood why he didn’t like me back și cumva asta m-a făcut să doubt and hate everything about myself astfel încât am devenit obsesiv și s-a stricat totul între noi. Astăzi nu ne mai vorbim și deși mi-e foarte dor de el nu am cum să-l contactez. Nu ne-am văzut niciodată IRL… El era a 12-a și vorbisem să ne vedem la București în final la vară, dar după ne-am certat și nu ne-am mai văzut.
Aveam deja insecuritățile mele dar întreaga chestie a exacerbat totul.
Simt că nu-mi mai poate plăcea de nimeni, nu pot să mă îndrăgostesc de niciun alt băiat pentru că îl compar involuntar cu el, și out of all people I’ve got to know in my life, cu el am fost cel mai close.
Ce relație ai cu tine în momentul de față?
Fluctuantă, sunt zile bune și pline de încredere și zile în care sunt low total.
—anonim.
(înainte)
Primul obiect / prima jucărie de care te-ai atașat când erai mic?
O mașinuță Hot Wheels. Din păcate, în genialitatea mea de persoană neurodivergentă, am băgat mașinuța într-un subwoofer, era un orificiu. Nu am mai recuperat niciodată mașinuța, știam doar că e acolo, înghițită de o beznă.
Când a fost prima oară când ai realizat că ești văzut ca posesiunea altcuiva?
Am realizat că sunt posesiunea părinților mei undeva la 14 ani, într-un mod în care nu aveam niciun fel de autonomie ca individ. Trebuia să plec în Polonia. Mi-a luat ceva timp de negociere dintre mine, ai mei și profesorii ca să poată să îmi dea drumul puțin.
(în timpul)
Sunt o persoană neurodivergentă (autism) și nu mă aflu într-o relație bună cu părinții mei. Hell, nu cred că am avut-o vreodată. Am realizat asta în decembrie 2018, că mă aflu într-o colivie de aur, pusă de ai mei părinți-elicopter doar de dragul de a mă controla și manipula. Din punct de vedere material, aveam totul, însă tot trebuia să fac tiptoeing în jurul lor dacă trebuia să ies undeva și să ofer explicații ca la Securitate. Și am obosit. Și m-am angajat până la urmă, ca să am această autonomie de a face ce îmi doresc.
Mai târziu, a venit pandemia. a fost și este o criză financiară peste familia mea. Pe scurt, am ajuns the breadwinner of the family. Oamenii de acasă nu vor să facă nimic și eu sunt atât de legat de casă, doar pentru că mă simt vinovat, că nu pot să îi părăsesc pentru a mă vindeca. Nu mă leagă nimic de acasă, nu știu și nu am conștientizat conceptul ăsta de acasă mai mult decât un acoperiș și un pat în care dorm. Fac terapie pe ascuns de ai mei și am 25 de ani.
Toată chestia asta mi-a afectat totul – identitatea mea ca om, ca persoană, chiar și identitatea mea sexuală.
Ce relație aveai cu tine în momentul în care erai în relație?
Oribilă.
Cum se manifestă în prezent amprenta pe care ți-a lăsat-o relația posesivă / codependentă în care ai fost?
Nu îmi iubesc viața. Dacă stau să mă gândesc, nu am niciun motiv subiectiv sau obiectiv pentru care ar trebui să mai fiu în viață. Și nu, nu voi acționa în sensul gândurilor ăstora, întrucât încă mai am curiozitatea aceasta masochistă de a privi cât de rău mă pot afunda emoțional. Asta, și probabil că fac terapie și încerc să adresez toată povara psiho-somatică pe care o am, să fac și eu ceva pentru mine.
Pentru că sunt singur – și mă doare foarte mult că am realizat extraordinar de târziu că am fost abandonat emoțional de către familie. Sunt numai un mijloc pentru care aceștia pot suge bani de la mine. Și nu, nu pare că vor să mă ajute într-un fel.
Din cauza faptului că sunt conștient de această stare de existență, am devenit, inconștient, mai furios. Mai pasiv-agresiv, ceea ce îmi afectează relațiile pe care le am, chestie care mă duce într-o spirală care mă face să fiu checked out.
O stare care mă face să fiu absent emoțional, să fac un abandon din cauza acestui sentiment de paralizie.
Life ain’t beautiful. I wish I could press a button to reset it. I am feeling like I failed everything and everyone, that I am so broken beyond repair.
Ce relație ai cu tine în momentul de față?
Încă oribilă. Fac terapie prin acceptare.
—anonim.
(înainte)
Primul obiect / prima jucărie de care te-ai atașat când erai mic?
Prima jucărie de care m-am atașat când am fost mică a fost un ursuleț de pluș. Era de un galben murdar, de vreo 30 de cm, iar ce îmi plăcea cel mai mult e că nu arăta vreo emoție anume. Nu era trist, nici fericit, gura lui fiind desenată cu o dungă simplă, dreaptă. Nu am o memorie distinctă cu el, dar știu că mă uitam mereu la el și mă simțeam în siguranță.
Când a fost prima oară când ai realizat că ești văzut ca posesiunea altcuiva?
Am realizat asta în momentul în care mama mă pedepsea când eram mică, deoarece aveam coșmaruri noaptea. Mă punea deseori să stau dezbrăcată într-o odaie rece, iarna, câteva ore pe zi. Când venea după mine, spunea că mă lasă în casă doar ca să nu stea cu mine în spital, nu pentru că mă iubește. Atunci am realizat că nu am nicio putere împotriva ei și că nici tata nu are vreo importanță în posesiunea mea. Eram blocată alături de ea și doar ea putea să aleagă ce vrea să facă cu mine.
(în timpul)
Da, am avut o relație de posesivitate cu mama mea. Mereu a vrut să arate că sunt dependentă de ea și că orice lucru făcut bun de mine este greșit dacă nu este construit în felul ei. Eu semăn și cu tatăl meu foarte mult, iar ura pentru el o făcea să concluzioneze că eu fac toate lucrurile ca el, adică greșite. Îmi oferea bani, chiar dacă eu nu voiam, doar pentru a vedea pe ce îi cheltuiesc ca să mă certe. Mă punea încă de la 12 ani să am grijă de toți copii pentru care lucra ca bonă ca să-i demonstrez că îi merit iubirea. Îmi oferea mâncare doar dacă meritam asta. Voia să îi dau mereu dreptate în conflictele pe care le avea cu tata, amenințând că mă abandonează dacă nu fac asta. Avea cu mine o gândire alb-negru, ori mă iubea în cel mai frumos mod posibil, ori mă pedepsea în cel mai urât mod posibil. Oferea tuturor o impresie proastă despre mine doar ca să îmi arate cât de mult control are asupra mea.
Cât am fost copil pot să spun că nu aveam o relație cu mine, eu nu eram. Mă simțeam ca un robot, făceam lucrurile pe pilot automat și nu mă întrebam niciodată de ce trebuie să fac un anumit lucru. Știam că dacă vreau să supraviețuiesc, trebuie să nu am opinii și să nu zic nu.
După ce am ajuns la adolescență, am început să beau și să realizez că am o personalitate, dar care este foarte haotică și distrusă. Am început să am opinii și să realizez că ceva greșit s-a întâmplat cu mine în copilărie. Însă asta nu m-a ajutat să am o relație bună cu mine, îngăduitoare, ci mai mult m-a făcut să mă răzbun pe toată existența mea.
Cum se manifestă în prezent amprenta pe care ți-a lăsat-o relația posesivă / codependentă în care ai fost?
Simt foarte multă frică când trebuie să fac o decizie alături de altă persoană, deoarece nu am încredere că decizia mea nu o să fie criticată foarte urât. Nu îmi exprim mult opiniile și nici emoțiile față de alte persoane. Am dezvoltat tahicardie pe fond nervos și dacă sunt stresată, începe să se activeze din cauza emoțiilor pe care nu știu să le exprim într-un mod sănătos. pentru că sunt singur – și mă doare foarte mult că am realizat extraordinar de târziu că am fost abandonat emoțional de către familie. Sunt numai un mijloc pentru care aceștia pot suge bani de la mine. și nu, nu pare că vor să mă ajute într-un fel.
Ce relație ai cu tine în momentul de față?
Acum am o relație blândă cu mine. Nu mă mai critic atât de mult, nu mai pun presiune pe mine și nici nu mă cert pentru ceea ce simt. Caut să-mi fac bine când nu simt nimic, iar alcoolul și drogurile nu mai înseamnă nimic pentru mine. Îmi dau voie să cred în ce doresc, cum vreau. Îmi dau voie să iubesc ce se petrece în jurul meu și să observ că nu sunt atât de rea precum m-a văzut mama mea. Încerc să descopăr cine sunt și să mă văd altfel decât tata, persoana cu care mama m-a comparat mereu.
