Cluj-Napoca. Cosmic House. Expoziția „Grill. Glitch. Glory” sau cum n-am știut ce mă așteaptă.
Expoziția asta a fost pentru mine ceva diferit. Ceva ce nu vezi, de obicei, „la liber” și la care nu prea ai cum să te uiți degeaba, fără să te miște ceva. Expoziția e compusă din 5 secțiuni, care transmit câte ceva diferit. În caz că ești din alt oraș decât Cluj, hai să vezi despre ce e vorba, iar dacă ești din Cluj, hai să vezi ce te așteaptă. Experiența e faină de trăit pe viu.
Recunosc că și eu am intrat prima dată și era întuneric în jurul meu, doar un ecran mare împărțit în trei părți. N-am știut inițial la ce mă uit, însă chiar și fără să știu povestea din spate, câteva chestii mi-au atras atenția în vizual: în stânga, o femeie îmbrăcată tradițional, un domn la costum, un muncitor, blocuri gri, un om ce e un fel de Dumnezeu pentru restul și muuulți oameni. Pe mijloc, niște oameni care se simțeau bine la un grătar. Iar în dreapta, o imagine de război, cu blocuri gri, oameni căzuți și roboți. Cât încercam să mă prind ce vedeam de fapt, Lucia Codreanu mi-a venit în ajutor. E parte din asociația Unda Obscură și mi-a fost ghid în fiecare cameră a expoziției.
Ce vedeam eu de fapt era o imagine trecut-prezent-viitor. Ochii mei mergeau de la „înainte era mai bine” spre viitorul acela gri, de care ne e frică tuturor, acela în care „ne vor conduce roboții”, cum se zice de pe acum. Trecutul era prezentat cu toate poverile lui, adică cu regimul comunist, cu oameni care muncesc, cu tot cu inginerul cu mapa, iar muncitorul cu sapa”. Blocurile gri sunt multe, dar lumea pare fericită. În mijloc e figura centrală a sistemului, care părea că face mult bine și în care oamenii își puneau toată speranța zilei de mâine. Prezentul e, cum l-am văzut chiar zilele astea, cu micu’ și berea. Lucia mă face atentă la Daciile de pe deal și la oamenii din josul imaginii, care, bineînțeles, au mâncat și au băut până la refuz. Tipic românesc. Viitorul e acela la care nu prea vrei să te uiți. Nu e confortabil emoțional, nu-i ceva care să ne gâdile speranța că cineva o să mai facă ceva. Din contră, e ce se putea mai rău. E o imagine postcapitalistă, o imagine tristă. Nu sunt contra folosirii inteligenței artificiale, dar parcă mă luau fiorii uitându-mă la robotul acela și imaginându-mi o lume așa. Parcă era mai plăcut să privesc prezentul. Și pare că de fiecare dată când ochii mei vedeau viitorul, ceva îmi spune că în prezent „era mai bine” și mă mișcă pe dinăuntru. N-am prins comunismul, nu pot să ridic în slăvi sistemul, mai ales în ciuda relelor care s-au tot aflat despre acea perioadă. Dar imaginea viitorului parcă mă făcea să-mi dau seama că noi ca români o să zicem până murim că „înainte era mai bine”. Și că, uneori, suntem prea absorbiți de acele 700 de lucruri pe care le vrem de la noi, cât să ne pară rău în viitor că n-am acționat la timp.
După toate gândurile astea multe pe care nu mai reușeam să le notez, Lucia m-a condus într-o altă cameră, unde nu aveam eu de gândit prea mult, ci doar să mă fac comodă, să-mi pun ochelarii VR și să trăiesc experiența unui mic pe grătar. Sună amuzant, dar personal nu m-aș fi gândit să-mi imaginez vreodată cum ar fi să fiu un mic pe grătar și să ascult ce zic oamenii. N-am știut în ce mă bag, pentru că fiind un mic pe grătar, nu poți decât să asiști. Discuțiile erau destul de variate, bărbatul pe care îl priveam era la bustul gol. Tot ce vedeam în fața mea erau colegii mei, micii și burta domnului care se plângea ca orice tată de prețuri scumpe, de UE, de sistem și de nevastă. Experiența e interesantă, doar pentru că te face să înțelegi că oamenii au uneori opinii diferite de ale tale, pe care, dacă n–ai fi un mic pe grătar, nu le-ai asculta sau te-ai certa cu persoana din fața ta, doar pentru că nu împărtășește aceleași valori. Timp de un minut faci un exercițiu de ascultare, de a nu simți presiunea că trebuie să fii de acord cu celălalt doar ca să nu vă certați și de stat la o vorbă autentică, intimă, pentru că mulți dintre noi ne ferim să discutăm deschis despre convingerile noastre, mai ales când știm că sunt persoane care nu au aceleași opinii. Micul, îmi spune Lucia, este un instrument ideal în pielea căruia să te pui, ca să poți trage cu urechea la o conversație cinstită. La discurs și vizualul experienței de mic, ca și la celalte instalații, Lucia Codreanu, Toma Bărbulescu, Dumitru Marc și Bogdan Dumitraș, membrii asociației Unda Obscură, au pus mână de la mână pentru a realiza tot ce se poate vedea la expoziție.
După experiența micului, am mers la Ghișeul 10. Instalația a treia presupune o cameră ce surprinde omul din fața ei, îl proiectează pe instalație, iar cu ajutorul delay-ului, pare că omul din fața camerei e multiplicat la infinit. E tehnica video feedback loop, îmi explică Lucia. Instalația e inspirată din statul interminabil la cozi în fața ghișeelor și te face să pari că stai la o coadă reală, cu oameni mulți în fața ta. Îmi aduce aminte de sistemul acesta în care trăim, în care oricât de mult ai implementa tehnologia, ceva nu merge bine sau nu e adaptat situațiilor din teren și ajungi să stai la cozi jumătate de zi. E un exercițiu nou pentru mine, știindu-mă omul care fentează cozi de câte ori are ocazia: prefer să plătesc online orice și să fac orice demers online, tot din teama de a face real exercițiul de a sta la coadă.
De la Ghișeul 10, după stat la coadă, am mers să văd blocurile gri. Estetica lor, pe care o vedem și acum, e acompaniată de o muzică apăsătoare. Instalația presupune să împingi ușor la o manivelă, ca să faci imaginile să se deruleze și se numește „Brutalicord”. „E un instrument inspirat de invenția lui Luigi Russolo, «Intonarumori»”, îmi povestește Lucia. E interesant să vezi cum sunetul și estetica blocurilor se îmbină și creează imaginea apăsătoare a vieții de oraș, cândva idealizată de oamenii din sate. De foarte puține ori am stat să analizez fațadele blocurilor. Știam că dacă fac asta, o să văd ceva repetitiv și lipsit de culoare, așa că nu m–am obosit să-mi îndrept privirea către blocuri. Dar din nou, expoziția te forțează să faci ceva ce nu faci de obicei. Să înțelegi că există o lume la care nu (vrei să) te uiți.
Ultimul exercițiu e și cel care m-a distrat cel mai mult. E un mini-joc pus într-un aparat de păcănea, un joc interactiv, choice based. E o simulare de conversație între un tânăr și un bătrân, la care orice opțiune ai alege și oricât de mult ai întoarce vorbele bătrânului, e imposibil să câștigi. Zâmbesc pentru că se întâmplă în viața reală. Oricât de mult ai schimba argumentele cu oameni ca domnul din joc, tot o să vină să-ți spună ceva de genul „la vârsta ta eu munceam deja” și că mai bine mergi cu sapa decât să stai la birou. Exercițiul acesta m-a făcut să mă întreb cum ne văd de fapt, oamenii ăștia mai în vârstă. Suntem pentru ei doar niște ciudați care stau cu nasul în calculatoare și telefoane? Avem, oare, un job plictisitor? Era mai bine să fi mers cu vaca decât să mergem la facultate? Au ei, oare, dreptate când spun, în general, că nu ne mai bucurăm de viață? Mai avem loc să stăm la aceeași masă și să ne înțelegem unii pe alții sau în continuare ne certăm și ne reproșăm lucruri?
Expoziția asta e un exercițiu de a trăi. De a avea posibilitatea să alegi ce vrei să vezi. De a fi altcineva decât ești în restul timpului. De a fi răbdător, de a înțelege că ce vezi e o lume reală, că România asta are niște probleme duse în cârcă din generație în generație. Că statul la coadă e o problemă pe care altfel nu o vezi dacă tot timpul plătești online. Dar pe care poate bunicii tăi încă o mai trăiesc. La fel cum trăiesc și speranța unui viitor mai bun, la fel cum trăiesc și nostalgia că înainte era mai bine. E un exercițiu de a te uita în jurul tău să vezi câte ratezi. E un exercițiu muncit de niște tineri, care au vrut să ne arate ce am ratat, ce mai e prin prezent și poate și ce urmează. E bine tare și în prezent când cineva se mai ocupă și de asta, nu numai de job și casă.
