Știi acel moment în care tot ce ai reușit să reprimi de-a lungul timpului brusc reînflorește ca un câmp de crini sângeroși? Asta e I Saw the TV Glow pentru mine; să mă uit la el a fost un proces cathartic. Nu am reușit să mă uit în întregime la tot din prima încercare pentru că mă disociam incontrolabil oricât aș fi încercat să mă mențin prezent și atent. Retrăiam toate momentele în care m-am simțit vreodată un „ciudat” sau „inadaptat” și empatizam cu protagoniștii la un nivel profund pentru că am fost ca ei, sub o formă sau alta. 

„It’s a film that I wrote in the early stages of my transition as I was dealing with the fallout from coming out, and this idea of holding myself in my entire life until this breaking point.”

Jane Schoenbrun

Un film dramatic, cu siguranță horror pentru mine ce conține un cosmic horror foarte bine rafinat care pătrunde adânc în mintea privitorului atât prin temă cât și prin elementele stilistice folosite. Încă din primele minute Jane Schoenbrun setează scena, trage privitorul în lumea ei jucându-se cu o serie de eleme specifice privitului serialelor la tv, aranjamentul de cadre inițial nici nu l-am observat ca fiind ceva special. 

Primul cadrul este un simplu ecran negru cu purici, specific unui televizor vechi urmat de o serie de fragmente de reclame din anii nouăzeci legate cu efecte de „flip channel”. Ai intrat în lumea regizorului, nu mai e cale de întoarcere. Următorul cadru este unul urban, specific unei suburbii americane, temporal plasat seara când nu se mai vede nici o mișcare pe stradă singurul testament al existenței umane fiind o serie de scrisuri și desene cu creta pe asfalt, aproape ca un memorial al copilăriei care nu se mai întoarce. 

Ceea ce urmează este mult mai specific cultural pentru America dar datorită culturii pop reușește să transmită oricum ideea de omagiu adus copilăriei. Este vorba de un cadru important cu o mașină frigorifică, de unde se cumpără de obicei înghețată, din care iese un fum foarte dens. Cadrul e înfricoșător pe deoparte pentru că te aștepți să ia foc, pe de altă parte jocul de lumini neon pe valurile de fum dens este hipnotizat și vrei să știi ce urmează, tot ce pot să spun este că povestea abia începe.

Firul narativ urmărește în paralel patru personaje. Este vorba de Owen, portretizat de Justice Smith, un adolescent care trăiește în izolare suburbană pentru că este și se simte diferit față de ceilalți tineri de vârsta lui iar situația familială nu îi crează nici un fel de confort ba mai mult, îi accentuează sentimentul de non apartenență chiar dacă mama lui este unul din principalii aliați ai săi. 

Colega lui de școală, Maddy, interpretată de Brigette Lundy-Paine, îl recunoaște ca unul de-ai ei și ajung în situația în care foarte multe persoane queer se regăsesc. Ei sunt izolați împreună, reuniți de un simplu serial TV numit „Pink Opaque”. Celelalte două personaje sunt relevante puțin mai târziu fiind protagonistele serialului la care se uită cei doi tineri. 

La nivel de limbaj vizual, cadrele sunt tratate ca o rememorare a episoadelor anterioare dintr-un serial mai lung, astfel granița dintre supranaturalul din „Pink Opaque” și lumea pe care o construiește filmul sunt constant blurate până în punctul în care nu mai știi dacă ce se întâmplă în fața ta e „Pink Opaque” sau I Saw the TV Glow. 

„Sometimes the Pink Opaque feels more real than the real life” 

Acestea sunt cuvintele lui Maddy și sunt pe deoparte un element de foreshadow care anunță destul de clar ce urmează să se întâmple,  pe de altă parte este un comentariu despre rolul filmelor și serialelor în viețile noastre ca principale elemente de coping și escapism. Cu toții am avut momente în care ne-am refugiat în filme, seriale, cărți, lumi fantastice cu mult mai palpitante decât realitatea în care trăim sau, dacă nu mai palpitante, mai securizante. Te simți mult mai în siguranță în confortul patului tău și în spatele unui ecran sau a unor pagini pentru că poți explora fără a risca să fii rănit. 

Pentru foarte mult timp m-am simțit ca Owen, nu am simțit că aparțin, nu am simți că pot fi suficient de confortabil să fiu eu așa că băgam sub preș părți din mine ca să fiu acceptat și petreceam majoritatea timpului liber refugiat într-o carte cu tente queer sau urmărind seriale polițiste în care femeile dau clasă bărbaților pe plan profesional. Personajele sunt în mod evident versiuni ale regizoarei, rezultate dintr-o serie de ce ar fi fost dacă viața ei ar fi arătat diferit. Ambii reprimă în moduri diferite aspecte ale personalității lor, încearcă să mențină aparențe și tratează două căi luate de obicei de persoane queer. Pe de o parte este Maddy care dispare în „Pink Opaque” ca o aluzie foarte subtilă la cazurile de suicid rezultate dintr-o dorință disperată de a încheia suferința, Pe de altă parte este Owen care poate fi comparat ca o oală sub presiune, se chinuie să conțină tot, să se încadreze în normele sociale trăind o viață profund nefericită. 

Există o zicală budistă care spune că trei lucruri nu pot rămâne ascunse: soarele, luna și adevărul. Adevărul lui Owen iese la iveală în moduri din ce în ce mai violente. 

„Pink Opaque” se referă în mod simbolic la ceea ce e ascuns în spatele rozului, culoarea roz fiind un laitmotiv al filmului și în aceeași timp referindu-se la ceea ce se ascunde în spatele pielii umane și nu cred că se referă la organele fizice pe care le descoperi în procesul de disecție. Se referă la esența noastră, la ceea ce ne face să fim autentici.

„I’m more interested as an artist in memory, in dreams, and in tone. And in moving through cinematic space in a way that can evoke emotional experience of a dream or thinking back on how childhood felt. And in this film, I`m trying to do exactly that; it`s a memory film.”

Jane Schoenbrun

Prin prisma cuvintelor lui Jane, are sens de ce ritmul filmului este atât de lent, lasă loc să se formeze tensiune între momente și menține privitorul într-o stare constantă de disconfort pentru că lucrului se întâmplă în ritmul în care ai rememora niște evenimente din propriul trecut. Filmul este cu siguranță un slow burn care te forțează să privești în interior și nu are nevoie de un element explicit de horror, ești suficient de speriat de tine însuți ca să se folosească de tine.

Acțiunea se desfășoară pe trei planuri care se întrepătrund constant. Planul filmului în care se află Maddy și Owen, planul nostru al spectatorilor și planul serialului în care sunt Tara și Izabel, al treilea și al patrulea personaj. Personajele din „Pink Opaque” sunt o paralelă pentru protagoniștii filmului iar antagonistul din serial reflectă în mod simbolic contextul nefavorabil în care există Maddy și Owen. Există elemente cheie care fac palpabilă fluiditatea între planuri cum ar fi tatuajul fantomei roz de pe gât sau rochia roz a lui Izabel care ajunge să fie purtată de Owen în unul din momentele în care individualitatea lui iese la suprafață. 

Filmul are o încărcătură simbolică consistentă și capătă un înțeles nou cu fiecare vizionare. Este nevoie să îți iei timp să-l vezi, să-l înțelegi, să-l revezi și poate fi pretextul perfect să privești în interior și să îți îmbrățișezi unicitatea. Procesul de a vedea „I Saw the TV Glow” este unul cathartic care necesită un efort mental și care îți poate aduce beneficii pe termen lung sau care te va speria profund.