Jack White este jumătate din trupa The White Stripes, membru al trupelor The Raconteurs și The Dead Weather, fondator al casei de discuri Third Man Records și deținător a 12 Grammy-uri. Sau mai simplu, e băiatul ăla care a scris Seven Nation Army, aia cu tă tă ră ră ră răă.
He said, she said
Într-un interviu pentru The Guardian despre noua sa carte de poezii și versuri, Jack White a fost întrebat dacă piesele sale sunt autobiografice. Răspunsul a fost, pe scurt, nu prea. Preferă să scrie despre personaje imaginare în loc să se expună pe sine. A explicat că pentru el nu e interesant să scrie mereu despre propria viață, în stilul în care a devenit popular printre cântăreții pop care își etalează public toate despărțirile: „Acum a devenit foarte popular stilul à la Taylor Swift, în care cântăreții pop scriu despre toate despărțirile lor mediatizate, lucru pe care eu nu-l găsesc deloc interesant.” Și mai ales, a spus că nu ar pune niciodată ceva cu adevărat dureros din viața lui la dispoziția Internetului „ca să calce vreun idiot pe el”. Așa că, în cuvintele lui, „iau o parte din asta și o integrez în ceea ce fac, apoi o transform în personajul altcuiva. Nu pot să mă cunosc cu adevărat până nu mă pun în pielea altcuiva.”
Ai observat motivul pentru reacția viscerală? Probabil că exemple de comentarii de pe Twitter precum „Toți, inclusiv haterii, sunt obsedați de Taylor”, „Nu mă interesează ce are de zis Temu Willie Wonka”, „E ziua internațională a femeii și nenorocitul ăsta a ales să spună prostia asta. ORICE ARTIST SCRIE DESPRE VIAȚA LUI… inclusiv Jack White”, , sau „Dacă nu voiai dramă, de ce ai numit-o? E cel mai faimos artist în viață. Tonul ăsta arogant țipă narcisism. Arunci cu pietre și apoi te ascunzi. Cere-ți scuze” o să-ți dea niște indicii. S-a schimbat Twitter în X, dar oamenii sunt aceiași.
Jack White a încercat să clarifice pe Instagramul său că nu a spus că muzica lui Taylor Swift e plictisitoare, că vorbea strict despre propriul proces creativ, nu despre al altcuiva și că fiecare artist face ce funcționează pentru el: „Ceea ce am încercat să spun într-un interviu pe care l-am acordat despre poezie și compoziția versurilor a fost că nu mi se pare deloc interesant să scriu despre MINE ÎNSUMI în versurile și poeziile mele, deoarece consider că ar putea fi repetitiv pentru MINE să scriu mereu despre asta și ar putea fi neinteresant pentru cei care ascultă muzica mea să se afunde în acest subiect, iar personajele imaginare îmi par mai atractive în calitate de scriitor.”
Ulterior, White și-a șters postarea. Pe de o parte, tot scăndăluțul e doar bârfă. Însă, nu cred că putem ignora că e și o parte dintr-un șir lung de cazuri în care un artist îndrăznește să aibă o opinie în proximitatea unui fandom organizat.
Fandomurile moderne au capacitatea de a fi încurajate spre atitudini obsesive și pot naște relații toxice atât între fani, între fan și celebritate, dar mai ales între fani și critici. Sigur ai mai auzit de conceptul „ingroup & outgroup”, care ne spune că apartenența la un grup creează automat o graniță între „noi” și „ei”, iar orice critică venită din afară se simte ca un atac la identitate. Într-un fandom, out-group-ul poate fi un jurnalist, un alt artist sau un băiatul ăla cu 12 Grammy-uri care a dat un interviu despre poezie.
Iar ca să înțelegi de ce, trebuie să începi cu o distincție pe care un cercetător britanic Richard Dyer o făcea acum ceva timp: fanii sunt, cel mai adesea, influențați de constructul de celebritate și nu de persoana în sine. Problema e că imaginea publică a celebrității este creată prin media, reclame sau evenimente. Ar putea la fel de bine să fie creată într-un laborator în urma unui focus grup. Noi vedem doar o parte pe care celebritatea alege să ne-o arate, pentru că, până la urmă, scopul e să prindă la public. Imaginea celebrităților afectează comportamentul audienței: dacă starul reprezintă o cultură sau un grup social, fanii se simt încurajați să adopte puncte de vedere comune cu acesta.
Para-normal, para-social, para-coaptă?
Relațiile dintre fan și celebritate sunt de natură para-socială. Dacă te învârteai și tu prin tot felul de fandomuri, probabil ai mai auzit de termen. Relațiile astea sunt unilaterale, adică tu ca fan ai informații despre celebritate dar nu și invers.
Deși relațiile para-sociale sunt uneori percepute ca fiind utile pentru persoanele lipsite de contact social, ele pot accentua cauzele care duc la izolare. Pentru unii, acest atașament față de o persoană inaccesibilă poate înlocui formarea unor relații propriu-zise și să le aducă aceleași beneficii, fără niciunul dintre riscurile intimității autentice. Poate din acest motiv multe comentarii la articole despre celebrități sună a justificarea comportamentului unui iubit toxic.
E mai ușor să iubești pe cineva care nu te poate dezamăgi direct. Problema e alta, și celebritatea te poate dezamăgi direct și, în momentul în care o va face, o să iasă cu scântei. Mai e și faptul că celebritățile sunt, în ciuda constructului de imagine, oameni obișnuiți care pot vorbi neclar, se pot exprima prost sau pur și simplu pot fi prinși într-un interviu într-o zi în care nu sunt la cel mai bun al lor. Nu știi în ce ipostază prinde un jurnalist o persoană, și nu știi cum o declarație inofensivă despre propriul proces creativ o să fie preluată și absorbită de o mie de oameni diferiți cu o mie de contexte diferite.
Muzică de cameră
Sigur ai văzut cazuri în care fanii din online țin morțiș să respingă criticile aduse celebrităților. Utilizatorii Twitter (refuz să-i spun X), de exemplu, selectează atât pe cine urmăresc, cât și conținutul pe care vor să îl vadă, fiind „ajutați” și de algoritmul rețelei. Apar două fenomene tehnologice importante: echo chambers și spațiile filtrate, numite uneori filter bubbles. Spațiile filtrate sunt oferite de algoritmul Twitter; el îi afișează utilizatorului conținut pe baza intereselor sale. Însă, când vine vorba de echo chambers, ele îl pot face pe utilizator să creadă că are opinii identice cu aproape oricine altcineva deoarece interacțiunile sale sunt limitate la persoanele care facilitează conținut similar cu al său. Atunci când ai auzit aceiași opinie ca a ta de 100 de ori, e clar că atunci când se va strecura o opinie contrară ea va părea bizară și patologică. Rezultatul acestor două fenomene pot crea un spațiu nociv, polarizant, iar când un fan va ieși eventual din acest spațiu, se va angaja în conflicte, devenind un fan reacționar.
Undeva în tot mecanismul ăsta s-a pierdut ideea elementară că un om, inclusiv unul faimos, are voie să aibă o opinie care nu e pe gustul tuturor. Social media a creat iluzia că putem personaliza totul: știrile pe care le vedem, oamenii cu care interacționăm, conținutul care ne apare. E logic că am început să aplicăm același principiu și celebrităților și opiniilor lor. Vrem versiunea lor care ne place, care e consistentă, previzibilă, fără declarații incomode despre nimic.
Rezultatul e că nu mai avem aici conversații sincere, ci alegem să atacăm persoanele care preferă o abordare mai critică asupra unui produs cultural. Dacă unuia nu-i place Taylor Swift, iar altuia îi place nu ar trebui să se ajungă în punctul în care își etalează insultele unul împotriva altuia. Ajungem la retorica de „cine ești tu să vorbești” doar din protecție exagerată, iar conceptul de spectru de opinii e aproape complet estompat.
