Primul sezon al serialului Fallout a avut un buget de aproximativ 153 de milioane de dolari. Pe scurt: Tulai, my God, măi! (Notă editorială: statistic, niciun cititor nu a văzut Animania.) Dar astăzi nu vom vorbi despre serial, care nu de mult și-a încheiat un al doilea sezon cam la fel de costisitor. Astăzi vorbim de jocul care a dat naștere unei francize care jonglează de 30 de ani cu sfârșitul lumii în văpaia nucleară, și vedem puțin ce se întâmpla în lumea noastră în timp ce Fallout era vândut pe dischete în piață, și părinții noștri erau încântați să vadă monștri iradiați de raze, în timp ce ei erau iradiați de pixelii puțini ai monitoarelor lor CRT(alea mari și pătrațoase)
Pe când Fallout, un joc care precede cu vreo 3–5 ani anul nașterii majorității cititorilor acestui articol, se lansa, trăiam de aproape un deceniu într-o lume post-Războiul Rece. URSS dispăruse. „Mr. Gorbachev, open this gate! Mr. Gorbachev, tear down this wall!” fusese rostit de către Reagan de mai puțin de zece ani.
Ceasul apocalipsei a fost atunci dat cu 17 minute în spate, mai mult decât oricare dată din istorie, de la inițierea conceptului. Ceasul apocalipsei e un concept foarte abstract, având în vedere că nici nu e un ceas funcțional. E un concept din 1947, făcut la sfârșitul celui de-al Doilea Război de un grup de oameni de știință, ca să ne spună nouă la comun cât de aproape suntem de sfârșitul lumii. Când a fost inaugurat, eram la 7 minute de marele stop al civilizației. Așadar, să fie dat în spate cu încă 10 minute era o chestie colosală.
Acum haideți să ne imaginăm dacă am fi ajuns la ora 12:00. Așa începe Fallout, cu sfârșitul umanității sub lumina caldă a exploziilor nucleare și umbra norilor atomici. Boom! Distopie!
Dacă ar fi să ne uităm și mai în spate, Fallout prezintă o lume blocată în diodele anilor ’50; tranzistorul nu va avea să existe și populația continuă bine-mersi pe energie nucleară și benzină mai bine de 100 de ani după finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Spoilers: Hitler still dies.
În 2052, resursele de petrol încep să se epuizeze. Scriind asta despre un univers fictiv în 2026, aproape că pare o profeție, deci sunt sigur că scriitorii serialului The Simpsons au făcut gluma asta deja. Ce urmează înaintea marilor răsărituri atomice sunt cam două decenii de război, mai întâi rece, la final extrem de cald. Opriți-mă dacă vi se par familiare următoarele, în nicio ordine anume:
Europa și Orientul Mijlociu intră în conflict pentru petrol.
Uniunea Europeană se destramă.
Schimburi nucleare tactice au loc în Orientul Mijlociu.
Drepturile civile în SUA sunt restrânse în numele securității naționale.
Cetățeni străini sunt reținuți în lagăre de detenție sub suspiciunea de spionaj.
SUA invadează și anexează forțat Canada.
Toate aceste evenimente fictive sunt doar anecdote care fac setup-ul introducerii unui joc în care tu te poți preface că ești un Elvis radioactiv.
Pe 23 octombrie 2077, civilizația umană a universului Fallout este redusă la cenușă și pete verde fosforescent, în sub două ore. War. War never changes.
Jocul începe cu unul dintre cele mai immersive monologuri din gaming. Soldat într-o armură metalică masivă, T51-b Power Armor anume, stă în fața camerei, într-un cadru propagandistic retro, pe fundalul unui oraș distrus. Vocea naratorului, Ron Perlman, te ademenește ca într-un cadru de basm. Ei bine, basm postapocaliptic. Un fel de Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte al erei digitale, cam același vibe.
Jocul începe în anul 2161.
Tu ești unul dintre locuitorii din Vault 13, un adăpost subteran care a rezistat exploziilor nucleare de la suprafață, construit de către Vault-Tec. Sistemul de purificare a apei se defectează și liderul Vault-ului, Overseer-ul, te trimite afară în wasteland să găsești unul nou. Tu ești ori Albert Cole (un individ diplomat și carismatic), ori Natalia Dubrovhsky (o tipă cu pregătire de infiltrare, spion), ori Max Stone (un tip forțos; pumnii lui minte nu are. V-ați prins voi). Deși la prima vedere posibili protagoniști foarte formulaici ai oricărei aventuri fantasy/sci-fi, cu siguranță nimic mai mult decât oameni normali, născuți și crescuți în absoluta siguranță a Vault-ului. Zboară, puiule, zboară, fii action hero!
Ai inițial la dispoziție 150 de zile (4 până la 5 luni, potrivit supraveghetorului) înainte ca rezerva de apă a Vault-ului să se epuizeze. Mai poți face rost de cam 100 de zile dacă reușești să cumperi și să trimiți caravane cu apă către Vault 13.
Dacă rămâi fără timp, Vault 13 moare. Simplu.
Și aici e primul lucru pe care mulți jucători crescuți cu fast travel infinit și quest markers luminoase – mă uit la voi, jucători de World of Warcraft! – Trebuie să-l înțeleagă: Fallout 1 nu te ajută; te pune în pielea personajului pe care ți l-ai făcut. Ești un supraviețuitor al sfârșitului lumii și treaba asta e sumbră.
Fallout 1 e adesea ținut minte pentru tonul său sumbru: genocid, eugenie, colaps social. Dar unul dintre motivele pentru care încă funcționează este că își permite să fie absurd de amuzant fix când nu te aștepți. Umorul nu e acolo ca să relaxeze atmosfera, ci ca să o facă și mai incomodă:
Dacă îți setezi Intelligence foarte scăzut (sub 4), dialogul personajului devine aproape ininteligibil. Vorbești în mormăieli. NPC-urile reacționează în consecință.
Exemplu de replică posibilă:
„Me no understand. Me smash?”
Este unul dintre primele cazuri în RPG-uri unde build-ul afectează radical scrierea dialogului, nu doar statisticile de combat.
Perkul Bloody Mess face ca orice moarte să fie exagerat de grotescă. Explozii de membre, sânge în cantități industriale. Descrierea perk-ului în sine e la fel de clară: „By some strange twist of fate, people around you die violently.”
Fallout 1 are multiple referințe la cultura pop, inclusiv întâlniri random pe hartă cu gaguri evidente, de la referințe la Monty Python la Doctor Who. Un exemplu celebru este întâlnirea cu „The Bridge Keeper”, o parodie directă a scenei din Monty Python and the Holy Grail. Gen Z poate nu a crescut cu Monty Python, dar ideea e clară: Fallout știe că e joc. Fallout e scris atât de bine încât absurditatea acestui scenariu de joc devine o parte esențială a universului care a stat colectiv cu mâna pe uraniu vreo 100 de ani, a băut de la aceeași țeavă de cupru și a stat la aceeași fisură de gaz. E un umor periculos: nu râzi doar de personaje, râzi de tendința umană de a căuta sens cosmic și de umorului chiar și după apocalipsă. Tonul e aproape documentar.
Ca să nu risc să spolieruiesc un joc vechi de aproape 30 de ani, la final ți se spune ce s-a întâmplat cu fiecare oraș în funcție de alegerile tale. Unele sunt extrem de ironice. De exemplu, dacă rămâi cu acel intelligence sub 4, când îl înfrunți pe terifiantul final boss, The Master, opțiunile tale de dialog se reduc la lucruri precum „Ugh. Lee”. E un umor care te face să te simți puțin inconfortabil și asta e toată ideea.
Pentru un joc din 1997, dezvoltat de Interplay Productions cu mai puțin de 30 de oameni în echipă, Fallout este o absolută capodoperă, atemporală, care își asumă perfect identitatea de saltimbanc al spectacolului geopolitic ipotetic și al concluziei sale.
Până la Fallout 4 mai avem. Apropo, a ieșit de curând pe Switch 2.
Fallout 1 râde, cu publicul său, de lume, dar râde cu dinții strânși.
