Când mă gândesc la celebrul makeover montage și de ce e piesa de rezistență în orice film, fie că e comedie romantică sau comedie, răspunsul poate fi simplu: pentru că, evident, adaugă acel je ne sais quoi. Un răspuns deloc greșit la această întrebare este că ne place montajul în sine, dar mai exact, un montaj bine executat. Montajul este elementul cheie, „creierul” din spatele operațiunii. El e responsabilul principal care te face să adori sau să urăști un personaj, cel care te ține antrenat în poveste sau, din contră, cel care îți forțează limitele. În cazul unui makeover montage, vorbim despre un montaj alert, vibrant, iar atracția noastră pentru acest stil începe mult mai devreme decât am crede, mai exact, la începutul secolului XX. Haideți să vedem cine e responsabil pentru asta.
De la lipsă, la geniu: Școala Rusă
Într-o Rusie săracă, unde resursele trebuiau împărțite în atât de multe direcții încât facultățile erau adesea lăsate uneori pe ultimele locuri, investiția în peliculă era un lux colosal. Serghei Eisenstein, care conducea pe atunci școala de film din Moscova, a apelat la ceea ce știe orice om să facă la nevoie și anume să se descurce, să facă rai din ce are. Din lipsa peliculei noi și din nevoia de creație (alimentată și de declarația lui Lenin, conform căreia cinematografia este „cea mai importantă artă pentru noi”), în țară au început să intre pelicule reciclate. Vorbim despre resturi, duble eșuate de la filme europene celebre sau mai puțin celebre care, în loc să ajungă la coșul de gunoi, erau împachetate cu grijă și trimise la Moscova. Odată ajunse, curioșii montajului intrau în camera roșie și începeau să despice pelicula în patru sau, ei bine, în cât mai multe bucățele posibile. Eisenstein și colegii săi au făcut asta de atâtea ori încât au ajuns să intelectualizeze montajul. Obligați de faptul că nu puteau filma pe o peliculă pură, au inventat arta tăieturii. Așa au apărut cele cinci tipuri de montaj, însă pe noi ne interesează „vedeta” transformărilor: montajul ritmic. Montajul ritmic presupune decuparea cadrelor în acord cu ritmul mișcării sau al muzicii, având ca scop continuitatea dinamică.
Dar, de la montajul ritmic putem merge la următorul nivel și să privim mai în profunzime. Se folosesc sărituri în cadru pentru a ne arăta, de exemplu, cum lungimea părului scade magic de la un cadru la altul, de parcă foarfeca ar fi o baghetă de magician, sau match cuts, tăieturi „la dungă” unde personajul rămâne fix în fața oglinzii, dar hainele se schimbă pe el, păstrând compoziția intactă. Uneori, ecranul se divide prin split screen, o metodă genială să vedem simultan și transformarea, și reacțiile uimite ale prietenilor, în timp ce tranzițiile de tip wipes sau dissolves ne poartă fluid de la scaunul de coafor direct în cabina de probă, fără să pierdem niciun gram de energie. Toate aceste artificii sunt montate pe o structură clasică în trei acte, un fel de „drum al eroului”. Începem, bineînțeles, cu eșecurile comice. Partea în care primele trei-patru ținute sunt intenționat ridicole, un dezastru stilistic total care ne face să râdem și să empatizăm cu stângăcia personajului. Apoi, intrăm în faza de progres, unde muzica urcă, iar personajul începe să prindă încredere și să îmbrace noua atitudine, nu doar noile haine. Totul culminează cu Marea Dezvăluire ca un ultim cadru. Aici, transformarea este completă, lumina cade perfect, iar personajul arată, în sfârșit, de parca ar fi coborât direct de pe coperta unei reviste de care n-avem noi bani. Punctul final declanșează explozia de satisfacție și noi, spectatorii, simțim că am câștigat și un pic din victorie.
Analiza de caz
În The Devil Wears Prada (2006), asistăm probabil la cel mai eficient și sofisticat montaj de tip urban chic din istoria cinematografiei moderne. Andy, interpretată de Anne Hathaway, nu doar că trece prin cadre succesive schimbând ținute Chanel și pantofi de designer, ci folosește străzile New York-ului ca pe un podium personal. Aici, montajul ritmic executat pe melodia „Suddenly I See” transformă o simplă tranziție între locații într-o evoluție de caracter. Vedem haine noi care se succed la fiecare stâlp de iluminat sau la fiecare ieșire din metrou, dar vedem și procesul prin care personajul învață să pășească în noua ei lume. Fiecare tăietură coincide cu un pas hotărât, eliminând ezitarea fetei care nu știa să scrie corect „Gabbana”. Este o demonstrație de forță a montajului ritmic care ne comunică faptul că Andy a fost asimilată de sistemul Runway, transformând adaptarea ei profesională într-un spectacol vizual care abundă în fluiditate hipnotică.
Trecând la Pretty Woman (1990), dăm peste clasicul montaj la cumparaturi care a definit standardul de aur pentru acest tip de secvență. Pe ritmul inconfundabil al lui Roy Orbison, filmul devine un instrument de revanșă socială. Cadrele scurte cu sacoșe de lux, pălării extravagante și zâmbetele complice dintre Vivian și vânzătorii care acum i se pleacă creează o stare de euforie pentru spectator. Ritmul muzicii dictează fiecare tăietură, transformând actul de a cumpăra haine într-o coregrafie a puterii financiare. Montajul ritmic accelerează această ascensiune, eliminând orice moment de plictiseală și lăsând loc doar satisfacției de a vedea „rățușca cea urâtă” cum devine lebăda cu card de credit nelimitat. Este momentul în care montajul funcționează ca un motor de dopamină, făcându-ne să simțim triumful personajului.
În final, Clueless (1995) ne oferă o perspectivă în care montajul ritmic este utilizat pentru a sublinia controlul total pe care Cher îl exercită asupra realității înconjurătoare. Procesul de transformare a lui Tai într-o divă de liceu e format din fiecare intervenție a pensulei de machiaj, fiecare agrafă fixată strategic și fiecare strat de fixativ aplicat. În mai puțin de două minute, montajul reușește să sintetizeze o muncă de ore întregi, păstrând doar esența transformării și energia debordantă a personajelor. Este o demonstrație de montaj ritmic care nu ne lasă timp să ne întrebăm cum a fost posibil, ci ne forțează să acceptăm rezultatul final ca pe o realitate incontestabilă, subliniind puterea cinematografiei de a reface identități prin simpla juxtapunere a unor cadre dinamice și pline de personalitate.
De ce ne dă dependență?
În final, de ce rămânem hipnotizați de aceste câteva minute de „tăiat și lipit”? Pentru că un makeover montage e împlinirea supremă a dorințelor noastre tradus în limbajul matematic al lui Eisenstein. E dovada vizuală că schimbarea nu e doar posibilă ci și rapidă. Ne place montajul ritmic fiindcă ne vinde iluzia că ne putem edita propriile vieți, prin tăierea la montaj, eliminăm incertitudinea și lăsăm la vedere doar rezultatul mult asteptat. Un makeover bine executat e o injecție de adrenalină. Prezintă victoria ritmului asupra timpului și a voinței asupra banalului. Plecând de la resturile de peliculă, am ajuns să ridicăm transformarea la rang de religie pop. E momentul în care ecranul ne spune direct: „Uită-te bine, pentru că de aici încolo, nimic nu va mai fi la fel.” Suntem, practic, la o singură melodie distanță de cea mai bună versiune a noastră.
