Filmele lui Cristian Mungiu sunt, poate, în primul rând despre noi, despre ceea ce a rămas în urma comunismului și până în prezent-replici pe care, de cele mai multe ori le-ai auzit și în viața reală. Iar acest lucru a adus, inevitabil, și premii. Dar nu e vorba neapărat despre trofee aici (deși vitrina lui este plină, după numeroase participări la festivalul de la Cannes, gala Gopo și multe alte festivaluri de film european). E vorba despre simbolistică, despre cum narațiunea nu urmează un singur fir narativ, ci se desparte în mai multe piste paralele. Acest procedeu, pe care îl observăm încă de la filmul de debut, Occident și până în proiectele recente precum Fjord (în care joacă actrița din Sentimental Value), îi permite să surprindă complexitatea umană fără să o forțeze într-un tipar previzibil.
Pentru a înțelege cum s-a dezvoltat această umanitate de-a lungul deceniilor, iată o trecere prin filmografia unui regizor care are curajul să radiografie starea lumii de azi.
Occident(2002)
Lungmetrajul de debut. Roluri principale jucate de Alexandru Papadopol și Tania Popa. Totul pe un fundal muzical care trezește o oarecare nostalgie a generației X (nu dăm spoilere, dar, dacă ai ascultat piesa Locul potrivit a lui Guess Who, o să-ți dai seama.) Iar spațiul central al filmului este Bucureștiul care își dorește să fie, oarecum, mai aproape de Occident- între Clădirea World Trade Center Romania și La Mesteceni, primul cartier de vile construit, la noi, după Revoluție.
Majoritatea personajelor, precum Sorina și Mihaela vor să plece din România, iar ecourile comunismului sunt încă întipărite în mentalul colectiv. Interesant este că, în momentul respectiv, filmul și implicit tema acestuia păreau să poarte dorința regizorului de a rămâne în țară (vedem asta prin personajul Luci), și de a schimba ceva aici. Cu timpul, însă, această speranță s-a transformat, în lungmetrajele ulterioare, într-un studiu clinic al imposibilității de a ne schimba.
4 luni, 3 săptămâni și două zile(2007)
Apoi a venit anul 2007 și acel Palme d’Or care a schimbat totul. Ok this one is highly acclaimed. „432” este, în aparență, un film simplu și poate tocmai de aceea este și foarte bun. Acțiunea are loc, precum în tragedia greacă, într-o singură zi. Urmărește un subiect tabu, anume controlul asupra corpului femeilor înainte de `89.
La urma urmei, este un film despre dezumanizare, pe toate planurile. De la demența demografică impusă de regimul Ceaușescu, la interacțiunile dintre personaje (ai impresia că în fiecare replică există un schimb, un troc) și până la prăbușirea totală a scrupulelor, principiilor în fața nevoii de supraviețuire. Contrar stereotipurilor despre noul val al cinematografiei românești, „432” nu plictisește. Nu avem așa multe cadre lungi, interminabile, cu persoane care merg pe stradă. Iar în scena de la masa în familie, unde este invitat personajul principal, Otilia, observăm nenumărate dinamici de gen, misoginismul bărbaților, misandria femeilor, într-o clasă elitistă formată, în realitate, din non-valori.
După Dealuri (2012)
Lista scurtă de la Oscaruri spune ceva? Sau, cum am fost obișnuiți, premiile de la Cannes.
După dealuri ne duce într-o mănăstire izolată din Moldova, unde are loc un exorcism, sau ceva de genul acesta. Se duce în zona de horror și thriller psihologic, unde groaza nu vine din supranatural, ci dintr-un oarecare delir mistic, suspansul fiind livrat cu o răceală tăioasă de actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur.
Acest film este,la urma urmei, despre prăbușirea lamentabilă a sistemului, prin refuzul de a interna/spitaliza o persoană, pe motivul conform căruia aceasta este posedată de vreun demon, și folosirea unor tehnici barbare în pofida adevărului clinic, anume diagnosticul de schizofrenie.
Filmul se bazează pe cartea Tatianei Niculescu, Rugăciune la Tanacu, inspirată la rândul său de un fapt real foarte mediatizat (cazul Tanacu).
Bacalaureat (2016)
Sau cum nimic nu se schimbă niciodată. Cum suntem modelați de generația care ne crește. Cum nu putem să schimbăm nimic.Astfel, așa cum spune Cristian Mungiu în interviuri, în zilele noastre cu greu ne putem uita în ochii unui copil de 18 ani și să-i spunem ,,rămâi cu orice preț”!
Din nou, avem o premisă simplă. O tânără urmează să susțină examenul de Bacalaureat, iar notele obținute îi vor oferi șansa să plece din România și să studieze în Marea Britanie. Dar ce se întâmplă atunci când, dintr-un eveniment nefericit și incontrolabil, susținerea și chiar prezentarea la acest examen este împiedicată? Disperarea tatălui său devine atât de mare, încât sapă găuri adânci în sistemul pe care, teoretic, îl disprețuiește.
R.M.N(2022)
Filmul prezintă o eră a unor structuri umane care au apus, dar care refuză să dispară din conștiința colectivă. Din nou, Mungiu pleacă de la un caz real – rasismul și xenofobia unor localnici maghiari ai comunei Ditrău din județul Harghita, în momentul în care, la fabrica de pâine sunt angajați doi emigranți sri-lankezi.
Evident, au apărut câteva modificări, în universul cinematografic. Satul fictiv devine multietnic, fiind populat atât de maghiari, cât și de români și germani. Oricum, povestea devine un ciclu infinit al rasismului, atât pentru scenele care au loc în străinătate (a se observa secvența din incipit) cât și primitivismul celor de acasă care își apără granițele imaginare.
RMN devine, astfel, radiografia dintre majoritar și minoritar, o scanare a urii care se hrănește din ignoranță.
Jaful Secolului (2024)-scris de Cristian Mungiu, regizat de Teodora Ana Mihai
Anul 2024 marchează o schimbare de perspectivă, pentru că, aici, Cristian Mungiu nu mai este regizor, ci scrie filmul, punându-și la încercare talentul de storyteller. Scenariul pentru Jaful secolului este rezultatul unei minuțioase documentări în teren.
Filmul reconstruiește celebrul jaf din 2012, când au fost furate 8 tablouri din Muzeul Kunsthal din Rotterdam. Gauguin, Monet, Matisse,Picasso. Jaf care a avut loc în nouăzeci de secunde. Ironia face ca aceste capodopere să sfârșească arse într-o sobă, în România, într-un sat din Tulcea, pentru a ascunde dovezile.
Pelicula urmărește presupusa naivitate a vesticilor, precum și fenomenul migrației, povara muncilor luate în râdere de cei de afară în fundalul unei drame despre familie și care este, oare, prețul pentru care merită să pleci.
Zapping(2000) (scurtmetraj)
Acțiunea repetitivă de a schimba canalele la TV. Doom Scroll înainte să fi existat termenul de doom scroll. Îl vedem pe Ion Fiscuteanu (domnul din Moartea domnului Lăzărescu), prezența spectrală din interiorul televizorului (telecomanda), care vorbește. Da, și televizorul care te ascultă. Îl îndeamnă pe spectator să citească o carte, ceea ce clar, nu are voie, este interzis, din moment ce el trebuie să promoveze conținut audiovizual. Magda Catone joacă rolul soției, întinzând rufe, o imagine ce pare să fi manifestat ceva: domesticitatea specifică viitoarelor sale reclame la detergenți.
Mungiu nu face filme frumoase din punct de vedere strict estetic. Ceea ce este cu adevărat frumos la filmele sale este exact simplitatea, banalitatea presupusă a faptelor, a mediilor sau a personajelor. Umanitatea acestora, fără trucaje. Pentru că, uneori, te simți ca bărbatul din Zapping atunci când dai doom scroll pe Tik Tok. Sau ca Luci, din Occident atunci când încerci să schimbi ceva cu propriile puteri, sau poate, uneori, ca Eliza, din Bacalaureat, atunci când își dai seama că gândirea ta este mai valoroasă decât planurile rigide pe care le au cei din jur pentru tine. Iar astfel, cinematografia sa nu este doar verosimilă, ci imposibil de ignorat.
