Coc vinete. Fac pasta asta dumnezeiască pentru mine și Ana, care pleca la ai ei acasă și sper că o să mai prindă când se va întoarce, peste două zile. Îmi place să gătesc și ei îi place să gătesc tot eu, probabil pentru că e o amintire continuă a faptului că mă doare în cur de sfaturile lui bunică-mea. Cică să-mi găsesc o fată să-mi gătească. Heh, rezistența la tradiție mă unge pe suflet ca vinetele.

De fiecare dată când gătesc o fac din inerție. După ce m-am uitat la sute de ore de videoclipuri despre gătit pe net îmi pot lăsa creierul să meargă în gol, ca pe pilot automat, la nevoia de bază. Rulează în timpul ăla toate lucrurile pe care nu mai apucă să le facă noaptea când îmi antrenez insomnia. Mă întorc frenetic de pe o parte pe alta, căutând partea mai rece a pernei sau vreun motiv care să mă mai salveze de sentimentul de nedreptate. De obicei, după ce gătesc, ne punem la masa mică din bucătărie, transpirați și împărțim liniștiți câte o felie de pâine prăjită sau ultima bucată de pui la cuptor, acolo-mi e pacea.

Cald, mult prea cald

În ultimele patru zile n-am mai gătit, cu 40 de grade afară trebuia să am carnet de membru la Partidul Masochiștilor să pornesc vreun foc în casă. Azi s-a mai răcorit așa că acum întorc emojiurile astea perverse de pe o parte pe alta cu muzică în căști. Mă gândesc că tocmai am făcut 19 ani și am dat bacul. O găleată în care se toarnă toate frustrările și nereușitele rudelor pentru a face borhot. Iar după ce a putrezit bine, așteaptă să se mânjească cu succesul răsunător al unui 8.35 luat cu o piatră în adidași și gândul la plajă și bere. 

Pentru mine găleata aia a fost goală, din fericire. Nu din ceva antrenament făcut cu rudele pentru a nu se gudura animalic la borhot, ci din lipsa de interes total. Toți știam că o să iau, toți știam că o să intru la facultate. Însă eu am stat cu un ghem în stomac alea trei zile, care nu mergea distilat. Când mă trezeam, când îmi beam cafeaua, când mergeam spre școală, era acolo. Când îmi veneau ideile ușor și scriam, se strângea și mai tare lăsând gheață să crească din interior. Iar de fiecare dată când am ieșit pe poarta aia jegoasă a liceului, gândul îmi era doar la fratele meu mai mare, Ștefan, care nu a dat bacul.

Când eram mici, Ștefu era lupa prin care eu descopeream lumea. De la a pune puful de păpădie în sân, până la ce înseamnă marcajele de pe stradă, să nu mă calce mașina, toate îmi erau explicate de el. Asta cu marcajele poate și din vină, puțin, pentru că nu era cel mai responsabil, ce-i drept. Odată m-a lăsat în cărucior pe panta de lângă bloc, iar eu cu dorință tâmpită de a fi lângă Vlaicu pe bancnota de 50 de lei, am zburat pe deal în jos și m-a găsit o femeie cu capul spart, plângând. Nu l-am blamat totuși, vreodată, pentru un procent de înapoiere pe care aș avea-o. Tot el își lua bătaie afară când începeam să-i înjur prietenii. Exersam și eu cuvinte noi ca „morții și răniții mă-tii” sau „tăvăli-mi-aș pula prin mă-ta”. Noi doi ne puteam înjura liniștiți de mamă, pentru șocul copiilor de afară, pentru că nu o aveam pe aceeași. Ei nu știau asta și până aflau ne gâdila în suflet teroarea care le punea stăpânire pe ochi la ce înjurături ne dădeam unul altuia. Ștefu’ era a dracu’ de curios și părea că putea să sară un an și să treacă într-o clasă mai mare.

– Mai ușor, măi grasule, cu entuziasmul, că poate ajungeți în aceeași clasă, mai zicea tata, în glumă. 

Ștefu s-a chinuit mult să termine liceul, după ce ai mei au divorțat, iar noi ne-am găsit în colțuri opuse ale țării. A fost tras în spate de abuzuri și neglijență crasă din partea lui tata. Dacă ai visat vreodată cum cazi de la etaj, știi sentimentul de neputință în fața terorii. Cam așa am simțit și eu căderea liberă a lui Ștefu prin toate plasele de siguranță ale societății. 

Când eram eu într-a VIII-a, a făcut o tumoare pe creier și a fost operat la București, unde a și rămas după. Fraierul a avut noroc și singura sechelă a fost o interdicție temporară din a mai fi călărit de vreo fată, riscul fiind de epilepsie. Eu l-am scos din spital pe 23 august. Dacă ai fi fost lângă Bagdasar Arseni ai fi văzut o bilă de 96 de kile cu două sacoșe de rafie și un schelet de 1.85 într-un maiou gri, care avea un ritm de mers de 2 pași și jumătate, ca de strigoi. Mai mai că, din milă, îți venea să-i faci baston din piciorul pe care și așa îl târâia după el. Când urcasem în tramvai intraseră și două controloare, roșii în cap, cu veste albastre. Un ștrumf din ăla s-a uitat la cum curgea un mic Olt pe spatele meu și la casca de tifon al lui Ștefu și ne-a zis „Multă sănătate, aveți grijă de voi, Doamne ajută!” apoi și-a pus palma-n cur și a plecat. Nu tu datorie contractuală, nu tu patriotism, m-a jignit. N-aveam niciunul bilet, dar măcar ne-am fi simțit egali în fața societății, măcar atunci.

Dacă aș putea, i-aș spune acum „Doamnă, ne-a ajutat Domnul de n-a mai putut, să vă stea în gât!”. Atunci încerca deja de trei ani să termine a X-a. Nu a reușit, anii au trecut, eu am ajuns într-a XII-a și el tot în a X-a a rămas. Tata a avut dreptate. Am mai încercat să-l bag la liceu și să-i fac eu temele, dar nici asta nu a mers. După o săptămână de când îl băgasem pe pile la liceu m-a sunat să-mi spună că urma să fiu unchi. Copilul ăla nu s-a mai născut, poate pentru că sistemul reproducător se mai face în a XI-a și Ștefu nu a înțeles cum funcționează lipsa unui prezervativ. Poate pentru el părea magic, doar nu-l folosești și apare un plod în burta fetei, apoi o bară care se încarcă, ca în Sims. Singura lipsă pe care o avea erau codurile de bani infiniți, care ar fi fost atât de binevenite în nopțile în plângeam duduindu-ne în urechi Guess Who și Spike sau alea în care ne ascundeam sub pătură când tata venea să ne controleze și noi ne jucam Minecraft piratat la 3 dimineața.

La Ștefu mă gândeam când pupam în cur școala la română, când scriam, niște hieroglife pentru el la mate și când spuneam, foarte elitist, ce temperamente creează Dostoievski la psihologie. Chestii care cu siguranță nu l-ar fi ajutat. Mereu aveam în minte părul blondul și ochii albaștri care mă făceau să râd până la spasme, când eram mic, care acum fixează doar marfa pe care o mută într-o hală din Germania și de la care n-am apucat să-mi iau rămas bun. 

Bolt livrează mai mult decât mâncare

Cel mai mult mă doare când nu-s gata pe ambele părți și îmi dau seama că trebuie să le pun înapoi pe foc după ce am stins aragazul. Pizda mamii lor. Măcar la pizza e mai ușor, acolo dacă o întorci pe ambele părți știu doctorii ce diagnostic să-ți dea. Apropo de pizza…

De ziua mea am ținut să mă lupt cu fiecare obicei și să am o zi normală pentru un copil de 19 ani, așa cum cred eu că trăiesc băieții de 19 ani. Am lucrat de dimineață, pe la 4 m-am dus la Ana și am jucat Monopoly. Nu-s bun la a avea o viață normală, dar măcar o dată în an merită să încerc. 

Vara e o loterie să ne dăm seama dacă merită să deschidem aerul condiționat sau ușa la balcon. Acum era prea cald, ne-ar fi trebuit o lobotomie să deschidem poarta aia către iad sau mai rău – să gătim! De asta am comandat pizza pe Bolt. După vreo 10 minute în care încercam să nu cumpăr impulsiv toate căsuțele pe care pic, mi-am luat telefonul, dat pe mute, să văd pe unde e pizza. Aveam două apeluri pierdute de la același număr necunoscut. 

– Cine vrea să-ți mai zică la mulți ani? 

– Nu știu, dragă, hai că sun. Instant mi-a răspuns o voce puțin răgușită, parcă de copil.

– Bună ziua, um… mă… mă scuzați, o să mai întârzie puțin comanda dumneavoastră, mi s-a spart o roată de la bicicletă și am luat tramvaiul 21, este oa..

– Oh, fără griji, nu-i problemă.

– Știți, îmi pare rău, oare este în regulă? Voi întârzia câteva minute, vin de la Sfântu Gheorghe.

– Nu-i bai, e ok, îmi pare rău să aud că ți s-a întâmplat asta.

– E ok… Vă mulțumesc mult pentru înțelegere și că nu ați anulat comanda, ajung imediat. 

– Fără griji… Am închis telefonul și m-am uitat la Ana, care stătea aplecată peste tabla de Monopoly, pregătită să mă mănânce pe mine, dacă nu venea pizza.

– Ce a zis? 

– Ajunge imediat, a luat tramvaiul că i s-a spart o roată de la bicicletă. 

– Ufii… Săracul… 

Mie îmi trecuse foamea fiind umplută de golul ăla dureros, pe care îl simți doar dacă ai crescut sărac, deși la noi sărăcia are atâtea gusturi, forme și culori. E ca un fel de superputere psihică pentru că te teleportează instant în amintiri – atunci când am mers să iau înghețată cu ultimii bani din casă și am pierdut banii pe drum. Sau ca atunci când a zis mama că face clătite să ne înveselească, că nu mai aveam bani de curent, vara. Îl trimisese pe Ștefu să ia ouă, a fost îmbrâncit de copii din fața blocului și a scăpat cofrajul. Toate ouăle s-au unit într-o mâzgă galben-transparentă pe asfalt, lucru care era cea mai puțin dureros în decât oricare nivel din piramida de vină, tristețe și bătaie primită de la tata. 

Am mers în bucătărie să bem niște apă, e rușinos să te găsească curierul de la Bolt stafidit. A sunat la ușă și m-am dus să-i deschid. În fața mea era un băiat slab și scund, care scotea cu mâinile tremurânde două cutii de pizza din geanta pătrată pusă pe podea. Când a ridicat privirea am pus mâna pe cutiile de pizza dar m-am oprit la părul lui blond tuns scurt și ochii albaștri. La fel de răgușit și prepuber, deși pe la 20 și ceva de ani, mi-a spus:

– Uitați aici pizza dumneavoastră, vă mulțumesc din nou pentru înțelegere.

– Nu ai de ce… Îmi pare rău pentru bicicleta ta… 

– E ok, riscul meseriei, seară frumoasă vă doresc! 

Dar eu nu mai voiam nici o seară, nu mai voiam să fiu, voiam să mi se disloce atomii și să ard violent într-o combustie spontană, acolo. Să dispar în vid fără să mai simt durerea care venea ca o suliță din adâncul larg al psihicului meu – imaginea falsă creată de psihic că tocmai frate-miu îmi adusese pizza de ziua mea și eu, ca prostul, nu l-am recunoscut și nici n-am avut bani schimbați să-i dau un 50 de lei să-și schimbe cauciucul. Așa mă păcălește propria minte.

Ce te face pe tine român?

La mână sau la mixer? Hmm. Oricum ar alege, noi suntem vinetele puse pe plita vieții care ne-o arde și ne-o arde până ni se întărește coaja și se desprinde magic de pe carnea care a prins culoare și gust cu doar câteva secunde înainte de a ne pune într-un blender uriaș al sufletelor. Acum amestec, ca un iobag al propriei pofte, sare, ulei și ceapă în robotul de bucătărie care îmi deține vinetele.

În alea câteva ore cât am lucrat de ziua mea mi-au scris toți prietenii celebrul „lma” și m-au sunat rudele, totuși vreo 40 de minute am lucrat mai intens decât mi-aș fi dorit. Mi-a sunat telefonul, care era cu fața în jos pe masă și am răspuns din inerție apăsând un buton de la căști.

– Ce faci Rareșe? La mulți ani!

– Mersi, mersi! Așteptam 3 minute de urări de sănătate și noroc în viață, dar a continuat să vorbească.

– Cum mai ești mă, omule, n-am mai apucat să ne vedem de câteva luni bune. 

Nu ne mai văzusem, de fapt, de aproape un an, iar când o făcusem am stat doar câte o jumătate de oră pentru că psihic nu mai puteam să duc și deradicalizarea celui mai bun prieten al meu. 

– Sunt bine, puțin obosit, am fost aglomerat cu bacul, facultatea și toate celelalte. Asta era apoteotica mea scuză care se transformă în salut, de cele mai multe ori.

– Ia zi, ai intrat la Finanțe-Bănci, este?

– Haha, nu, de fapt a mers cu Filosofia, am intrat. Ziceam asta de parcă dădusem pentru a doua oară la Harvard și ce să vezi, noroc chior, intrasem!

– Hai că nu a mers cu facultatea cum a fost cu liceul, n-am cobit. Auzi, ce voiam să te întreb, știi că eu am niște take-uri așa, mai extremiste, să zic. Vreau să știu ce opinie ai tu, că tu ești mai informat. Ai 5 minute, nu te țin mult? 

Nu m-a ținut mai mult pe cât aș fi vrut, dar n-am putut, să stau la telefon cu el. E un om tare bun. Vorbăreț, prietenos, cu mult bun-simț și săritor. De asta doare și mai tare vina că nu mai am loc în creier să stau să vorbesc cu blondul ăsta moldovean.

– Da, am timp, spune.

– Așa, tu ce părere ai de emigrație? Că eu m-am tot contrazis cu lumea, am cercetat ce văd pe Tik Tok și am ajuns la concluzia că nu e ok.

– Ce nu e ok?

– Să vină imigranții. Adică ok, poți lua, dar nu mai mult decât poate duce o țară. 

Vorbea de parcă era o problemă economică a comerțului cu sclavi, nu val global de suferință.

– Ok, dar cât poate duce o țară? Nu cumva e de datoria țării să-i asimileze pe ăia care vin, să îi învețe limba și obiceiurile? Ei se duc acolo să găsească ce nu au avut acasă.

– Da, da sunt unii care nu vor, se țin cu dinții de cultura lor. 

– Ok, care ar fi problema? 

– Că nu respectă legile, păi cum? Nu vezi ce se întâmplă în Franța? Protestea..

– Da ce legătură are Franța cu România? Acolo e altceva. Uite, dacă cineva învață tradițiile, își ia cetățenia și mănâncă doar mămăligă de acum încolo, devine român. Dacă încalcă legea, nu e mai diferit de vecinu-to Vasile. E un român care a încălcat o lege. Dacă nu își ia cetățenia, la câteva luni trebuie să plece să-și ia viză că poate lucra, practic de la mă-sa de acasă, sau e deportat dacă face căcaturi. În orice caz, nu e tratat mai special că vine din altă țară. E multă sărăcie acolo, că nu vine la paradă. Noi în UE avem voie să facem cam ce vrem, e casa noastră, de asta suntem aici.

– Mbine, tot nu sunt de acord, dar mai am una. Mă Rareșe, eu când eram mic și mă jucam pe dealuri la mine în Moldova, tot 40 de grade erau.

– Mă îndoiesc tare mult.

– Nu, serios, tot 40 se atingea atunci.

– Mă omule, înainte de pandemie dacă erau 35 de grade afară se plângeau oamenii pe Facebook că murim de la căldură. Dacă, foarte rar, se ajungea la 40, atunci ținea o zi și ziceam toți că aia a fost seceta secolului. Nu ținea o săptămână, ca acum, de pândești răcoarea să ieși afară ca baba reducerea la Kaufland. 

– Aici am dubiile mele. Da ce părere ai de asta cu LGBT-ul, am vorbit cu Teo și avem păreri diferite, dar nu i-o pot schimba pe a lui.

– Nici nu trebe. 

Știam deja ce crede Teo despre drepturile omului și că nu se șterge la cur cu ele. Mă bucura că ei vorbeau mai des. Poate asta e greșit la lume, că tot ce vor oamenii, de fapt, e să mânce o felie de pită cu salată de vinete cu cineva drag și le stă în gât că cineva ține să le reamintească că n-au drepturi. Am continuat:

– Nu ai vrea mai bine să discutăm toate astea cu date în față? Cu cifre, să nu vorbim așa pe stomacul gol. 

Mi-a dat dreptate și ne-am luat la revedere cum facem de fiecare dată, cu promisiunea falsă că vom continua dezbaterea la o bere.

Tăvălug

Sper că Ștefu se ține cu dinții de cultura lui, sper că țipă în căști, în continuare versurile de la „Tu” de la Guess Who & Spike, cum o făceam împreună pe stradă, vara, în spatele blocului. Sper că, așa stâlcit cum probabil vorbește el germană, să poată să-și găsească pacea alături de cineva drag, acolo. Sper că nu-și rupe spatele pe niște kile de șampon pe care o să le cumpere ai noștri de la magazine pe care scrie mare „Made in Germany”. Știu că mă mint, știu că așa o să fie, dar asta mai rămâne de făcut cu nedreptatea când e atât de mare. O ținem în noi, undeva, o curățăm, dar în rest o acoperim cu o minciună decentă, care să ne permită să funcționăm și să nu ne plângem zilele. Eu mi-am ales minciuna asta și cea că la un moment dat voi sta de vorbă cu oamenii la care țin, dar de care nu pot avea grijă. 

Acum stau singur în casă cu felia de vinete în mână, molfăind, uitându-mă în gol în timp ce mi se scurge zeama de roșii de pe tocător în poală. Aproape că am terminat vinetele și am uitat complet de Ana. De teamă și tristețe mănânc și mă gândesc. Oamenii ar mai avea și dreptul să nu fie noii iobagi ai societății, dar până la urmă tuturor ne place pizza și șamponul german.