Dacă am apucat vreodată să am o discuție mai lungă de o oră cu tine, cu siguranță m-ai auzit dându-mi cu părerea cu privire la care e casa de care aparții de la Hogwarts, școala pentru vrăjitori din universul copilăriei mele, Harry Potter. Și fii sigur că, dacă ai citit/văzut seria și știai deja detalii despre plot, gura mea nu ar mai fi tăcut, de parcă un blestem ar fi fost aruncat asupra ei.

foto: arhiva personală

Ca să înțelegi cât de fangirl sunt în raport cu această serie, am să enumăr o parte dintre obiectele pe care le am: cărți, pătură, perne, lampă, ciocolată, figurine, farfurii, căni, boluri, ceaun, tacâmuri, paie, ceas deșteptător, stickere, agendă, carte poștală, blazon, geantă, ciorapi, tricouri, bluze, pantaloni, pijamale și nu în ultimul rând chiloți. Recunosc, sunt ușor ipocrită când vorbesc despre cât de rău este consumerismul, iar imediat ce văd un obiect cu inițialele HP încep să îmi curgă bale în colțul gurii. Dar na, fiecare cu viciul său la sfârșitul zilei… 

Pasiunea mea pentru lectură a luat amploare în jurul vârstei de opt ani, când o colegă de muncă de-ale mamei mele mi-a împrumutat cărțile Harry Potter ca să le citesc. Până atunci, mai citisem cărți de tipul „Bunicuța hoțomană”, de David Walliams sau „Coraline”, de Neil Gaimain (am avut coșmaruri o bună bucată de vreme). Dar, sevrajul pe care Harry Potter mi l-a oferit nu avea termen de comparație. Stăteam nopți întregi trează, avidă să văd ce avea să se întâmple în fiecare pagină ce-mi cerșea cu nestăvilire atenția. Atunci, am dat prima oară de gustul cafelei, în dorința oarecum bizară pentru un copil al generației mele, de a cunoaște cât mai mult cu putință din universul magnific ce se construia treptat atât în mintea, cât și în sufletul meu.

Recunosc, după ce am început să practic arta introspecției, am ajuns să fiu conștientă că probabil pentru mine această lume este o formă pură de escapism. Copilul meu interior se retrage mereu, când are parte de un eveniment mai mult sau mai puțin fericit, între pereții castelului Hogwarts, unde posibilitățile sunt infinite, iar orele de curs au o frumusețe aparte, nu prezintă materii plictisitoare, precum chimia sau fizica. Totul are suflet acolo, inima mea este învăluită de o pelerină caldă de fiecare dată când mă transpun în lumea asta divină, unde totul pare feeric. Profesorii sunt mai deschiși în a comunica cu elevii, sucul de dovleac este nelipsit de la mese, iar magia plutește la fiecare pas, neironic vorbind.

foto: arhiva personală

Pentru cineva care în copilărie a fost mai mult sau mai puțin un lup singuratic, faptul că imaginația îmi zburda liberă și tot crea scenarii împreună cu Harry, Ron și Hermione a fost o mare alinare. Îmi închipuiam adesea scenarii în care făceam poțiuni și vrăji alături de ei, sau mă gândeam la idile amoroase dintre diversele personaje din carte. Dați-mă hrană la porci dacă vreți, dar eram genul de persoană care o vedea pe Hermione împreună cu Harry sau Draco.

Văzând titlul articolului, probabil te întrebi „De ce?”. Care este rostul în a citi o întreagă serie de șapte cărți din nou, dacă știi deja care este firul narativ al poveștii? Răspunsul este unul compus din două argumente, și anume: 

În primul rând, sunt o fire relativ nostalgică, și am tendința să revizitez, din când în când, cărțile, filmele sau desenele care îmi plac în mod deosebit. Spre exemplu, am revizionat de vreo paisprezece ori desenul „Avatar Aang”, de zece ori filmul „Ready Player One” de Steven Spielberg și am citit de trei ori cartea „Războiul care mi-a salvat viața” de Kimberly Brubaker Bradley, plângând de fiecare dată, fără excepție. 

În al doilea rând, aveam asta de ceva timp pe lista de lucruri de făcut înainte să mor. Da, știu că astfel de lucruri sună morbid din partea cuiva care abia a ajuns să-și țină majoratul, dar așa îmi e firea. Prefer să îmi pun anumite target-uri, având anumite dorințe ce simt nevoia să le îndeplinesc. Și, având în vedere că mai aveam foarte puțin până să fiu considerată din punct de vedere legal un adult, am simțit nevoia să-mi duc până la capăt acest obiectiv.

foto: arhiva personală

Cum a fost experiența de a reciti seria după un deceniu? Am simțit că mă reîntorc în mintea copilului inocent de demult, având aceeași voioșie de fiecare dată când ochii mei se întâlneau cu cerneala neagră. Pe parcursul timpului, am revizionat și filmele de câteva ori, plăcându-mi în mod special să fac acest lucru în apropierea Crăciunului, cu o cană de ciocolată caldă în mâini. Însă, ca de fiecare dată, cel puțin pentru mine, simt că un film nu mă imersează la fel de bine în univers, precum propria-mi imaginație în contact cu foile ușor îngălbenite de trecerea timpului. 

Am rămas șocată, după primul volum, să sesizez că am uitat fără echivoc de existența poltergeistului Peeves, mai năstrușnic ca oricine de la Hogwarts. A fost o plăcere divină să retrăiesc evoluția personajelor, să înjur familia Dursley și pe profesorul Snape cu aerele sale urâcioase și să-mi tot repet cât de adorabil este Hagrid, semi uriașul paznic de la Hogwarts, iubitor de creaturi cel puțin bizare și cu siguranță periculoase. Gemenii Weasley, Fred și George, au puterea să îți aducă instantaneu un zâmbet larg pe buze, cu trăsnăile de care sunt în stare. Iar ura pe care i-o port în suflet lui Dolores Umbridge, angajata Ministerului Magiei, nu are egal pe lumea asta. Ființă mai haină și fără de suflet ca ea nu există, până și Voldemort, personajul negativ principal din serie, cu sufletul tranșat în șapte bucăți, fiind mai uman decât ea în ochii mei.

Ca atunci când eram mică, am citit pe nerăsuflate toate cele șapte cărți, cel mai mult luându-mi probabil ultimele cincizeci de pagini din serie, nevrând cu adevărat să pun capăt acestei efervescențe infantile din sufletul meu. Cu toate acestea, nu pot nega faptul că anumite întrebări răzlețe mi-au mai pălit gândirea, de tipul „Cum se înmulțesc goblinii și elfii de casă?”. Multe detalii le-am uitat odată cu trecerea vremii, însă un lucru cu siguranță a rămas cu mine, și anume starea de relaxare și voie bună pe care acest univers mi-o oferă. 

foto: arhiva personală

Sunt conștientă de opiniile mai mult decât controversate pe care autoarea seriei, J.K. Rowling, le aruncă pe rețelele sociale, însă nu consider că ar trebui să îmi ciopârțesc amintirile frumoase pe care acest univers mi le oferă, întrucât apreciez strict povestea în sine, ci nu tot ceea ce autoarea are de spus în general. Pentru mine „Harry Potter” reprezintă o alinare, prin simplul fapt că am simțit încă de mică că am o lume a mea, unde totul este ieșit din tiparele vieții cotidiene. 

Uneori pur și simplu simt nevoia să mai iau o pauză de la lecturi simandicoase de tipul Camus și Dostoievski și să-mi las copilul interior să zburde liber prin Pădurea Interzisă din apropiere de Hogwarts. Poate ne vedem peste zece ani, când le voi citii copiilor mei seria aceasta magică, venind cu un nou articol la cald despre întreaga experiență. Până atunci, vă încurajez cu căldură să citiți seria, chiar dacă ați văzut deja filmele, pentru că este o experiență unică.