*hook-up culture – poate fi înțeles ca un fenomen în cadrul căruia întâlnirile sexuale, de o noapte sau de tipul prietenilor cu beneficii, dar nu numai, între doi sau mai mulți parteneri, se scontează fără implicări emoționale, intimitate emoțională sau angajamentul unei relații

(*definiție completată și adaptată în urma cercetării realizate pentru articol)

Prima mea interacțiune cu dating apps, aceste aplicații online pentru întâlniri, a început din dorința de a comunica, izolată fiind într-o pandemie de COVID la mii de kilometri de casă, în Sankt Petersburgul rusesc. Tinder avea acest pașaport virtual în care puteai călători în orice oraș pentru a începe să creezi conexiuni cu oamenii de acolo. Glisezi stânga pentru „hmm, nu-mi place de el” și dreapta pentru „cred că merge, îi dau o șansă”. Dacă te simți încrezător poți apela la un „super like”, însă niciuna dintre aceste variante nu-ți garantează o portiță de acces către o cameră de chat cu persoana respectivă. Abia dacă „șansa” dată este mutuală, iar aprecierea se întoarce, puteți începe o conversație. Destul de convenabil. Să stai atârnat de un raft cu oportunități și să nu știi ce vei descoperi pe parcurs. Nu te poți rezuma la câteva minute… Așa m-am găsit glisând stânga, dreapta câteva ore, ajungând în camere de chat cu oameni „de acasă” povestind despre viața din Rusia. Străin conectați online într-un joc mânat de plictiseală și curiozitate.

„… mi-am instalat și eu aplicația, deși am tot dezinstalat-o în trecut. Mi-o mai instalez când mă plictisesc și mai vreau puțină atenție. Dau de 5 tipi, ies la 2 întâlniri și după iar mi se ia și o dezinstalez. Mi se pare mai sănătos așa!” Colette a băut apoi o gură zdravănă din paharul cu vodcă și suc de mere, a bolborosit un „gata?” într-o engleză stâlcită și a învârtit iar sticla din mijlocul cercului. E o franțuzoaică destul de pragmatică și ne-am împrietenit cu greu la căminul rusesc în pandemie. Deși interacțiunile noastre erau rare și se întâmplau accidental, tindeau a fi profunde. Colecția de amintiri cu noi două în camera mea, ea fumând pe geam și eu descoperind Tinder-ul este încă vie. „Unii oameni nu ar avea încredere să se culce cu o persoană pe care abia au cunoscut-o pe o aplicație d-asta, așa de repede”. A pufnit scurt, „bon”. Și-a ridicat sprâncenele și mi-a zis plat – „e doar sex câteodată, știi?”. 

„Doar sex”… în mintea mea sexul implica ceva mai mult. Implica o persoană pe care trebuie să o cunoști, să știi că poți avea încredere în ea, apoi în preajma căreia să te simți confortabil să poți ajunge atât de vulnerabil. Necesita, deci, timp. Pentru Colette era „doar o nevoie fizică”. Și-a stins pe jumătate țigara de pervaz în timp ce ofta. Urma o explicație „evidentă” pentru ea. „Pentru asta sunt aplicațiile de genul. Într-un fel mai bine, e mai puțină bătaie de cap, pentru când nu ai chef de ceva anume, să te implici serios.” Părea simplu când o spunea ea. Ai doza de atenție de care ai nevoie, satisfaci o dorință firească, naturală, apoi îți vezi de viața ta, poate un pic mai fericită decât erai înainte. 

Victoria mi-a povestit ceva similar când m-am întors în țară. Începusem prin a-i spune că am cunoscut un tip cu care vorbeam deja de ceva timp. Nimic prea serios, voiam să ies mai mult de curiozitate. „Și dacă vrea doar sex, ce-i rău în asta? Sincer! Suntem tineri, trebuie să experimentăm. Bașca, n-ai de unde să știi cum e tipul, poate că nici nu-ți place neapărat de el ca om, și mai degrabă, de cum arată, știi tu, sexual vorbind.” Ea a încetat să mai caute o relație. „Vreau să-mi protejez sentimentele”, spunea în urmă cu ceva timp. Se juca cu un fir de păpădie pe care îl culesese de lângă păturica pe care stăteam. Și-a trecut mâna prin păr nonșalant. Pare fericită cu alegerea pe care a făcut-o și îmi spune mereu că deși sora ei mai mare o judecă pentru asta, a învățat să nu-i mai pese despre ce spun alții că ar fi mai bine pentru ea.

La două zile am ieșit cu el. Întâlnirea a fost okay până când mi-a propus să vin la el. „Ce zici, ai vrea să vii în weekend pe la mine? Ai mei sunt plecați și dacă vrei, putem să vedem un film, comandăm ceva de mâncare…” Nu părea convins. Probabil se aștepta la răspunsul meu negativ. „N-o să vin la tine să facem sex, abia dacă ne cunoaștem!” Am fost directă. Deja era totul compromis și simțeam o greață apăsătoare din stomac. Părea confuz. „Aiurea… mie îmi plăcea de tine așa, dar nu vreau o relație să știi. Adică, puteam fi prieteni cu beneficii dacă vrei… În plus, le am pe ale mele, am un job, știi, și facultate, merg la sală, aș mai vrea să mă văd și cu tovarășii… Nici dacă vreau nu am timp de o relație. Poate doar așa dacă ai chef să vii pe la mine din când în când…” M-am ridicat și am plecat. Ca de la o negociere în care urma să pierd totul. Greața s-a intensificat. Mă simțeam dezgustată și obiectificată. Se presupune că suntem mai mult de un corp pe care îl poți fetișiza. 

În drum spre casă am șters aplicația și mi-am instalat Bumble. Similară, dar totuși diferită. Concepută ca un safe space (n.a. spațiu sigur) pentru tipe, chiar și după match (n.a. știi că ziceam de portița aia care să deschidă camera de chat), tipii nu pot da mesaj până când tipa nu face primul pas. Într-adevăr, era un loc ceva mai filtrat față de Tinder, însă am sfârșit tot prin a o șterge la scurt timp după.

O perioadă am reflectat la acest fenomen. Am făcut o retrospectivă a ultimului an. Numărul oamenilor cu care aveam match era irelevant, la fel și mesajele de „buna, cf” care mureau la fel de repede cum apăreau. Am pierdut și șirul tipilor cărora le-am zis să vorbim pe altă platformă – treceam la pasul următor, ceva mai personal decât un dating app. Ieșeam din mulțime. Dădeam, credeam eu, o șansă reală de a ne cunoaște mai bine.

Începea să-mi placă acest mic joculeț de-a detectivul. Îi analizam – după cum scriau, cum îmi scriau, când îmi scriau. Apoi pe Instagram, postările lor spuneau și mai multe despre ei. Poze cu un el mândru de mașina lui, același BMW negru. Un alt el, așa-zis fotograf, numai cu poze cu peisaje și străini de la metrou. Tipii care au trei 3 poze din ultimii cinci  5 ani. Și cei care au încă pozele cu fostele. Fascinant! 

Și mai fascinant este decodarea aplicațiilor folosite de generația Z. Desigur, Instagram e cel mai la îndemână și asta pentru că „nimeni nu mai stă pe Facebook” unde mama postează imagini cu „bună dimineața la cafeluță, dragii mei!”, iar tata clasicele bancuri cu Bulă. Apoi mai este și Snapchat, unde știi clar că interacțiunea voastră se limitează la comunicarea prin poze. Tu îi trimiți un decolteu și el o poză cu penisul lui. „Așa funcționează, nu fac eu regulile” mi s-a spus de un alt match (n.a. ei, da știu că ziceam că e ca o ușă, dar gândește-te că acum e o metaforă pentru… să vedem… persoana care e dincolo de ușă) pe care l-am avut. Am zis atunci un „oh, super” și i-am dat block. Rar am schimbat numere de telefon, „ca pe vremuri”. WhatsApp-ul e tot o aplicație de boomeri (n.a. să zicem… părinții care stau și pe Facebook) pe care o folosești mai mult pentru școală și grupul cu ai tăi ca să le zici lista de cumparături.

Interacțiunile de lungă durată construite pe aceste rețele ajungeau la câteva zile, maxim două săptămâni. Apoi se autodistrugeau. „Ești mult prea selectivă” mi-a spus Tudor când am ieșit la o cafea într-o zi ploioasă. Ne știm de câțiva ani și ne-am lipit ușor unul de celălalt. Mi-e ca un frate mai mare. Îi povesteam despre sentimentul de dezamăgire pe care îl am vizavi de Tinder și Bumble. „M-am plictisit să dau swipe ba stânga, ba dreapta, să vorbim ce vorbim și apoi să ies și să observ fără să vreau detalii care îmi taie tot cheful. De la cum se comportă în preajma mea, până la situațiile ușor stânjenitoare pe care le creează… Să nu mai zic de red flags, semnalele de alarmă cum că ceva e în neregulă cu persoana respectivă…”

Tudor aproba în timp ce bea din caffe latte-ul lui. „Te înțeleg să știi.” Mi-a povestit mult despre experiențele lui și cum să fii un băiat care vrea o relație poate fi ceva surprinzător pentru unele tipe. „I-am zis uneia, știi, nu toți vrem doar să vă futem și gata. Nu mai judeca tipul care vine și-ți zice să ieșiți la o cafea, apoi te invită să vă plimbați în loc de a te trage direct în patul lui.” Etichetele nu sunt mereu frumoase, da, poate fi „romantic, drăguț, simpatic” la fel cum poate fi considerat și „simping (n.a. putem spune că definiția apropiată ar fi „a fi prea în limbă după cineva”), plictisitor sau prea pămpălău”.

Mă gândeam cu tristețe la dualitatea lucrurilor. La cum dă Tudor de tipe care vor doar sex sau care vor să-l folosească ca să treacă peste fostul. Și la cum eu dădeam de tipi care vedeau în mine ceva atrăgător doar fizic. Pe de altă parte, simplitatea și pragmatismul cu care Colette și Victoria tratau aceste lucruri, mă făceau să vreau să pot fi ca ele, fără să-mi pese așa de tare. Apoi iată-l pe Alex care le-a încercat pe ambele și care mi-a povestit cum e să ai parte de „the best of both worlds” (n.a. ce e mai bun din ambele lumi). 

Ne plimbam prin parc după ultimul meu date (n.a. întâlnire) eșuat. Venise să mă încurajeze. „Eu în locul tău aș renunța definitiv la dating apps. Și când zic definitiv, nu mă refer să reinstalezi aplicația după două săptămâni. M-aș plictisi groaznic să tot inițiez conversații care oricum nu ajung nicăieri. Uite, numește-mă egoist pentru asta. Sau ipocrit, na, că ți-am zis că și eu am avut aplicația asta. Și nu mă plâng, m-a ajutat pentru o perioadă să devin mai încrezător, mai ales când știi că tipele vor să se culce cu tine. Te plictisești și de asta… Dar ăsta a fost un noroc de-al meu, presupun. Nu vreau să te demoralizeze tâmpeniile astea, pe bune…”

Ajunsesem să devin foarte analitică, ce-i drept. Refuzam să mai dau curs întâlnirilor și să cred că toate au un pattern (n.a. tipar). Ceea ce e greșit. Ce simțeam eu a fi „o șansă reală” de a cunoaște pe cineva era de fapt un alt mod de a descoperi noi lucruri care nu-mi vor plăcea la persoana respectivă. Și mă întorceam inevitabil la a da swipe pe cele două aplicații. Știam că vreau o relație, asta clar. Departe de mine gândul de a ajunge intim sexual cu cineva pe care mâine e posibil să nu-l mai văd sau pe care nu pot să-l țin de mână pe stradă pentru că „e prea mult”. Dar oare când am ajuns să folosesc aceste aplicații mai mult pentru dating (n.a. întâlniri) decât pentru ce le instalasem inițial? 

Discuțiile avute cu prietenii vizavi de ce experimentam în anumite momente când scepticismul își face loc în relaționările noastre amoroase m-au adus la concluzia cum că putem deveni emotionally unavailable, blocați din punct de vedere emoțional. Construind ziduri de apărare pentru a ne proteja sentimentele când simțim că în jurul nostru accentul se pune pe plăcerea fizică mai degrabă decât pe crearea unei conexiuni cu partenerul. (Contrar dorințelor noastre!) Când să cunoști pe cineva nu pătrunde mai adânc de un strat extrem de superficial. Când se simte ca și cum nimănui nu pare să-i pese îndeajuns de tare încât să vrea să te cunoască pe tine cel real, iar sentimentul de a fi doar un swipe pe o aplicație de întâlniri să te facă să nu vrei să mai încerci vreodată să cunoști pe cineva și să te ascunzi sub o piatră. 

Și asta nu e tocmai bine. Pentru că nu e mereu așa…

Durează apoi să începi să te deschizi iar și să realizezi că e bine să fii și rezervat uneori. Că emoțiile tale sunt mai importante. Că poți profita de dating apps și să le transformi în ce vrei tu să fie – un mod de a te conecta cu „oameni de acasă”, un fel de a experimenta diferite tipuri de relații sau să fie totul „doar sex”, ori, de ce nu, să ajungi chiar să îți cunoști marea dragoste. Toate astea devin treptat etape care intră în dezvoltarea noastră ca tineri adulți și mai apoi, emoțional vorbind, ne fac să devenim mai puternici.

„Mi-a plăcut azi. Ce zici, ieșim să ne mai plimbăm și data viitoare?”

# n.a. articol fictiv cu povești inspirate din realitate

Diana Mirancea are 23 de ani, e din București și studiază la SNSPA.
Eugen Munteanu are 19 ani și studiază animație.
Editor text: Teodor Tiță
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.