O analiză asupra modului în care Samurai Jack a rămas actual prin metafora sa politică.
Am căzut într-un rabbit hole acum câteva săptămâni, noaptea târziu am dat peste un clip pe YouTube, clipul duce la altul, și după două ore eram la episodul trei din Samurai Jack cu luminile stinse și un Pepsi lângă. L-am urmărit prima dată pe Cartoon Network când eram mică, fără să înțeleg mare lucru din ce vedeam dincolo de „wow, arată bine și tipul ăsta cu sabia e cool”, și acum, la 21 de ani, cu câțiva ani de teorie vizuală, arhitectură și prea mult internet la activ, m-am uitat la același serial și mi-am dat seama că eu nu îl văzusem niciodată cu adevărat. Îl văzusem, dar nu înțelegeam nimic, și diferența dintre cele două e teza pe care vreau să o folosesc pentru acest articol.
Pentru mine Samurai Jack a fost desenul animat care nu-mi plăcea și mă enerva, dar tot mă uitam la el pentru că nu aveam la ce altceva să mă uit și pentru că mă punea să-mi pun foarte multe întrebări inconfortabile. Lucrul care mă supăra cel mai tare era legat de denumire. Samuraiul era un luptător de elită care servea sub un Shogun, adică se supunea regulilor și cerințelor stăpânului său. Jack, din moment ce nu mai servește unui Shogun, este un Rōnin. Chiar dacă a fost crescut, de mic, cu scopul de a-l înfrânge pe Aku, la cererea Shogunului, din momentul în care trece prin portal stăpânul lui nu mai există și atunci e un Samurai fără stăpân, adică un Rōnin.
Mult mai târziu am înțeles că dinamica de putere din Japonia nu era ceva familiar sau ușor de înțeles. Pentru a face ceva ancorat în documentare istorică ai nevoie și de timp să explici concepte și să o faci într-un mod catchy. În cazul acestui serial cu o poveste atât de complexă, a fost o alegere inteligentă să mizeze pe a fi catchy pentru că nu cred că Rōnin Jack ar fi stârnit lafel de tare interesul publicului larg.
Înainte să existe vreo poveste despre un samurai, există un demon care a câștigat deja, și asta e prima și cea mai importantă diferență dintre Samurai Jack și orice altceva rulat vreodată pe Cartoon Network. Aku nu e tipul de villain care pierde bătălia în episodul pilot și eșuează demonstrativ timp de patru sezoane, Aku câștigă textual și, definitiv, aruncă eroul în viitor, reconstituie lumea după chipul și asemănarea lui și petrece câteva mii de ani stăpânind un imperiu global în care fața lui apare pe fiecare clădire, în fiecare lege, în fiecare frică difuză a populației pe care o administrează. Când Jack iese din portalul temporal în primul episod și privește în jur, vede un oraș futurist cu flying cars și ecrane uriașe, iar pe fiecare suprafață publică e fața lui Aku, nu statuile clasice de dictator sau steagurile, ci ceva mai modern, imaginea lui ca wallpaper al realității vizuale cotidiene.
Aku poate fi interpretat ca întruchiparea progresului tehnologic care copleșește tradiția. De-a lungul istoriei, societățile care avansează adesea lasă în urmă obiceiurile mai vechi, tratându-le ca fiind învechite, iraționale sau chiar periculoase. Tradiția nu este pur și simplu uitată, este frecvent ridiculizată, suprimată sau ștearsă în numele progresului.
Nu pun la îndoială faptul că Aku nu este personajul negativ al poveștii, este evident că este. Mai degrabă, este vorba de a pune la îndoială de ce este încadrat ca personaj negativ în primul rând. Aproape fiecare poveste este spusă dintr-o perspectivă particulară. Din punctul de vedere al lui Jack, Aku reprezintă haosul, corupția și distrugerea unui trecut armonios. Există un episod în care narațiunea este spusă din perspectiva lui Aku, episodul în care demonul își spune povestea unor copii, el se prezintă ca forța inevitabilă a schimbării, demontând tradiții rigide pentru a crea o nouă ordine mondială. Chiar și felul în care este conceput acest episod îl favorizează pe Jack.
Acest lucru ridică o întrebare mai amplă: cine definește ce este „progres” și ce este „corupția”? Istoria este adesea scrisă de cei care prevalează, iar poveștile tind să consolideze valorile protagoniștilor lor. Samurai Jack prezintă tradiția ca fiind inerent virtuoasă și schimbarea ca fiind inerent monstruoasă, dar această binarietate merită pusă sub semnul întrebării.
Chiar dacă, colectiv, ne dorim ca Jack să îl înfrângă pe Aku, protagonistul se aclimatizează noii realități, își face aliați și prieteni în cele mai neobișnuite locuri și își menține calitățile și virtuțile învățând să navigheze noua realitate. Sub o formă sau altă găsește sentimentul de apartenență și acasă fără să reușească să se întoarcă în timp.
Orwell a scris despre Big Brother. Tartakovsky l-a desenat, și l-a pus pe Cartoon Network la ora la care copiii se uitau la televizor după școală. Asta e de ce Samurai Jack e mai relevant azi decât era în 2001, și nu pentru că lumea a regresat sau pentru că trăim în distopie, ci pentru că generația care l-a urmărit ca copil are acum vocabularul necesar să vadă ce urmărea de fapt.
Din punctul meu de vedere Aku poate fi interpretat ca un shogun în sens invers. Deși limbajul și metodele sale vizuale sunt puternic codificate prin imaginile totalitarismului secolului al XX-lea prin supraveghere în masă, propagandă, armate mecanizate și autoritate centralizată, dinamica puterii pe care o exercită nu este fundamental nouă. Japonia feudală sub shogunat era, de asemenea, profund ierarhică, autoritară și menținea ordinea prin violență, clase sociale rigide și loialitate absolută.
Diferența este că Aku nu păstrează tradiția; el acomodează schimbarea și se mulează sub o formă sau alta pe nevoile supușilor săi. Imperiul său este cosmopolit, avansat tehnologic și surprinzător de incluziv. De-a lungul Samurai Jack, orașele sale sunt populate de extratereștrii, roboți, monștrii și ființe din nenumărate culturi care trăiesc și lucrează împreună. Loialitatea față de Aku nu este determinată de strămoși, religie sau etnie, ci de utilitatea în cadrul sistemului. În acest sens, regimul său seamănă mai mult cu un imperiu corporativ globalizat decât cu un stat feudal tradițional.
Jack, pe de altă parte, întruchipează o ordine morală mai veche, înrădăcinată în datorie, onoare, descendență și valori moștenite. Misiunea sa nu este pur și simplu de a învinge un tiran, ci de a restaura o lume care a existat înainte de transformarea lui Aku. Aceasta ridică o întrebare interesantă: încearcă Jack să elibereze viitorul sau încearcă să restaureze un trecut pe care narațiunea îl presupune deja a fi mai bun?
Aku ca manual de dictatură funcțională
Dacă studiezi mecanismele de putere ale lui Aku nu ca villain de animație, ci ca sistem politic, dai peste un portret al autoritarismului care durează, pentru că Aku nu e tiranic în modul brut și vizibil al dictatorilor de operetă, nu merge personal din casă în casă să brutalizeze, ci deleagă, are o armată de roboți, mercenari angajați, un sistem de recompense care motivează colaborarea și un sistem de pedepse care descurajează rezistența, iar structura lui de putere funcționează pe baza fricii difuze, nu a violenței directe și constante, ceea ce o face incomparabil mai stabilă.
Episodul „Aku’s Fairy Tales” e poate cel mai subtil și mai deranjant moment al serialului din perspectiva asta, pentru că Aku se duce la niște copii și le spune povești în care el e eroul și Jack e răul, ca să aibe calculul strategic al bătăliei sociale: controlul narativ asupra generației care urmează valorează mai mult pe termen lung decât orice armată, și dacă poți convinge copiii că ordinea asta e firească, că rezistența e absurdă pentru că eroul a pierdut dintotdeauna, atunci nu mai ai nevoie să menții puterea prin forță, o menții prin imaginarul colectiv. Copiii din serial nu cumpără povestea, dar faptul că Aku simte nevoia să o spună e mai triggering: sistemele totalitare știu că forța brută are o limită, iar legitimarea culturală nu.
Hannah Arendt descria exact acest mecanism în „Originile totalitarismului”, această nevoie a regimurilor autoritare de a controla realitatea percepută, nu doar realitatea fizică, pentru că Aku nu trebuie să-l ucidă pe Jack ca să câștige, trebuie doar ca nimeni să nu mai creadă că Jack poate câștiga, iar în sezonul 5, după 50 de ani de așteptare, asta e exact ce vedem, Jack a ajuns să se îndoiască de sine, vocea interioară care îl hărțuiește și pe care serialul o vizualizează ca o versiune întunecată a propriei identități e tocmai interiorizarea narativului lui Aku, regimul a câștigat nu când l-a trimis în viitor, ci când Jack a început să gândească în termenii pe care Aku i-a construit.
Sezonul 5 schimbă fundamental motivația lui Samurai Jack. După decenii de lupte, Jack abandonează fantezia că se poate pur și simplu întoarce acasă și poate restaura trecutul. Devine un Rōnin în sensul cel mai adevărat: un războinic fără stăpân, lipsit nu doar de scopul său, ci și de certitudinea sa. Consumat de vinovăția față de cei pe care nu i-a putut salva și de viitorul pe care nu a reușit să-l prevină, se oprește din a merge mai departe. În loc să-l urmărească pe Aku, este bântuit de greutatea propriilor așteptări.
Acest lucru rezonează cu mine pentru că reflectă o experiență profund umană. Cu toții purtăm regrete, întrebându-ne cum ar arăta viața noastră dacă am fi făcut alegeri diferite. La fel ca Jack, adesea devenim prinși în capcana dorinței de a corecta ceea ce nu poate fi anulat. Serialul recunoaște această realitate emoțională înainte de a se deda în cele din urmă unei fantezii pe care viața reală nu o poate oferi.
Spre deosebire de Jack, nu ne putem păcăli demonii să ne trimită înapoi în timp. Nu ne putem rescrie greșelile sau recupera anii pe care i-am pierdut. Singura direcție disponibilă este înainte. În acest sens, cea mai profundă lecție a lui Samurai Jack nu este călătoria în timp în sine, ci perioada dinaintea ei, când Jack este forțat să se confrunte cu posibilitatea ca reconcilierea să existe fără a restaura ceva profund idealizat.
În mod ironic, finalul subminează parțial această lecție. Permițându-i lui Jack să se întoarcă în trecut și să-l șteargă pe Aku, serialul îi oferă ceea ce nimeni altcineva nu poate avea: o a doua șansă perfectă. Puterea emoțională a sezonului 5 constă în explorarea acceptării pierderii ireversibile, însă concluzia sa înlocuiește acceptarea cu inversarea situației. Însă e un alt preț pe care samuraiul îl plătește pentru că atunci când anulezi viitorul pentru a te întoarce la un ideal, ștergi absolut tot.
