Un bărbat intră la teatru într-o seară de vară. Poartă pantaloni scurți și șlapi. Se așază în sală și urmărește spectacolul. Nu vorbește, nu își verifică telefonul, nu îi deranjează pe cei din jur. Cu toate acestea, devine subiectul unei dezbateri aprinse după ce un alt spectator îl fotografiază și publică imaginea în mediul online, criticându-i ținuta.
Am intrat în comentarii aproape automat și nu m-am mirat să găsesc acolo o majoritate care îmi împărtășeau gândurile de genul „Cum să îl postezi, mă, așa fără consimțământ și să-l mai faci și cu ou și oțet?”. Episodul ăsta de răutate tipică Facebook-ului surprinde una dintre cele mai interesante transformări prin care trece astăzi consumul cultural, schimbarea etichetei teatrale și renegocierea regulilor care definesc comportamentul publicului.
Categoric nu știm POV-ul domnului respectiv deci judecăm situația în general, nu pe el.
Ce înseamnă să mergi „cum se cuvine” la teatru? Mergem în șlapi? Mai dăm doi bani la cum ieșim din casă? Libertatea individuală e cel mai mare dușman al tău când îți șoptește „încalță-te cu crocsii aia neon în oraș”?
Timp de generații, mersul la teatru a fost mai mult decât participarea la un spectacol. Era un ritual. Publicul se îmbrăca elegant, ajungea cu suficient timp înainte de începere, ocupa locul în liniște și respecta un set de norme care rareori erau puse sub semnul întrebării. În multe cazuri, aceste reguli nu erau afișate nicăieri. Ele funcționau ca un cod cultural transmis informal, de la o generație la alta.
Astăzi, însă, multe dintre aceste convenții sunt contestate. Teatrele încearcă să atragă categorii noi de public și să elimine barierele care îi țin pe oameni la distanță. În discursul instituțional apar frecvent concepte precum accesibilitate, incluziune și democratizarea culturii. Dacă teatrul își dorește să ajungă la cât mai mulți oameni, trebuie să renunțe la semnalele care sugerează că este un spațiu rezervat unei elite culturale sau sociale.
Da cum ne îmbrăcăm, dom’le, la teatru? Pentru unii spectatori, îmbrăcămintea elegantă reprezintă o formă de respect față de artiști și față de evenimentul la care participă. Teatrul este perceput ca o ocazie specială, diferită de mersul la cumpărături sau de o ieșire obișnuită în oraș. Alegerea unei ținute mai îngrijite face parte din experiență și contribuie la atmosfera serii. Dar poate asta e o idee învechită și faptul că mergem la teatru (ceea ce mă bucură) poate a devenit un lucru uzual și normal.
Putem argumenta astfel: valoarea unui spectator nu poate fi măsurată prin hainele pe care publicul le poartă și că accesul la cultură nu ar trebui condiționat de respectarea unor coduri vestimentare nescrise. Dacă cineva vine la teatru după o zi de muncă, în timpul unei veri caniculare sau pur și simplu preferă o ținută lejeră, de ce ar deveni obiectul judecății publice?
Problema nu e că preferi o ținută lejeră, ești pus la zid pentru că ținuta pe care o porți merge foarte bine și pentru o zi la ștrand. Și acum, ca să rezolvăm o dilemă, vă prezint un exemplu de cum poți să te îmbraci lejer, cu porcușorii pe afară, fără să atragi atenția negativ asupra ta.
Nu văd nimic greșit în a merge îmbrăcat așa la teatru. Sandalele astea cu două barete pot înlocui șlapii din bazar cu ușurință. În același timp, pot vedea ținuta și cu niște pantaloni scurți, da, pantaloni scurți, pentru ca e vară, suntem oameni întregi la cap și nu mai suntem în liceu să ne zică profa de română că ea nu e obligată să ne vadă mărarul de pe picioare.
Consider că v-am dat exemple de două outfituri care să împace și capra și varza, să nu-ți rupă buzunarul, lejer, confortabil și cu bun simț. Următorul pas e să și dai doi bani pe aspectul tău.
În paralel, se schimbă și modul în care publicul se raportează la experiența teatrală în sine.
În multe spații de spectacol din Londra, de exemplu, și din alte mari centre culturale occidentale, spectatorii pot intra în sală cu băuturi cumpărate din foyer. În anumite contexte, consumul de snacks-uri nu mai este privit ca o abatere gravă de la regulile de conduită. Atmosfera este mai relaxată, iar granița dintre spectacolul de teatru și alte forme de entertainment devine mai permeabilă.
Susținătorii acestei abordări văd în ea un semn de normalizare. Dacă oamenii se simt mai confortabil, spun ei, vor reveni mai des la teatru. Instituțiile culturale nu mai concurează doar între ele, ci cu platformele de streaming, rețelele sociale, cinematografele și numeroase alte forme de petrecere a timpului liber. Într-un asemenea peisaj, rigiditatea este un dezavantaj.
Acum, personal nu consider că teatrul e locul unde să ronțăi popcorn. Adică amărâtu’ ăla de actor se perpelește acolo pe scenă și tu să pleoscăi o Cola cu un pai? Call me învechit aici dar cred că măcar gramul ăsta de respect trebuie să-l avem pentru teatru și performeri. Entertainment ca entertainment, dar diferența dintre a mânca un baton de ciocolată la un film și al mânca la teatru e că în timpul filmului actorul nu se uită live, în ochii tăi și își zice some deep sh*t în timp ce tu stai cu batonul în gură.
În plus, teatrul este una dintre puținele experiențe culturale care continuă să depindă de atenția colectivă a unui grup de oameni aflați în același spațiu și în același timp. Un spectacol nu este consumat individual, prin căști sau în fața unui ecran. Se construiește prin relația dintre scenă și sală. Multe dintre regulile astea „tradiționale” nu au apărut din dorința de a impune formalism, ci din nevoia de a proteja această experiență comună.
Telefonul care sună în timpul unei scene importante, conversațiile purtate în șoaptă, foșnetul constant al ambalajelor sau filmarea spectacolului nu afectează doar artiștii. Chestiile astea modifică experiența tuturor celor prezenți.
Este posibil ca unele dintre regulile vechi să își fi pierdut relevanța. E evident ca teatrul nu mai e înconjurat de aceeași solemnitate care îl caracteriza în urmă cu câteva decenii, la modul ținute de gală și doamne cu pălării cu pene la un spectacol. Publicul de astăzi nu mai simte nevoia unei ceremonii atât de stricte pentru a considera experiența valoroasă.
În același timp, renunțarea la anumite convenții nu înseamnă automat dispariția responsabilității față de ceilalți.
Un spectator în șlapi nu afectează cu nimic calitatea unui spectacol. Un spectator care îi împiedică pe ceilalți să urmărească spectacolul, indiferent cât de elegant este îmbrăcat, da.
Poate că viitorul etichetei teatrale nu va fi definit de reguli mai multe sau mai puține, ci de o schimbare de perspectivă. De la întrebarea „Cum ar trebui să arăt la teatru?” la una mult mai relevantă: „Cum pot participa la această experiență fără să o stric pentru ceilalți?”
În fond, respectul pentru teatru nu începe neapărat cu hainele pe care le porți. Începe cu felul în care alegi să împarți spectacolul cu cei din jur.
