Să citești e unul dintre cele mai bune lucruri pe care poți să le faci. Să mergi în muzee poate fi foarte fun, să asculți muzică bună, la fel. Dar te face asta neapărat superior față de restul?
Sunt oameni absolut îngroziți de eticheta de snob, care preferă mai degrabă să spună că filmul lor preferat e același cu cel al prietenilor, numai ca să scape de porecla aia denigrantă de „fițos”. Și sunt alții care aleg dinadins să intre în trendul pseudo-intelectualilor, oamenii care încep un yapping fest care include enumerarea cu voce prețioasă a tuturor muzeelor pe care le-au vizitat și a cărților la modă în universul nișat al literaturii „adevărate” pe care le colecționează în biblioteca personală, iar dacă se întâmplă să facă asta într-o cameră arhiplină, e limpede că intenția lor e să primească gloriosul titlu de om sofisticat. Sau de snob, dar aici depinde cine judecă.
Îmi place să cred că iubirea de artă ar trebui să fie o emoție simplă, universală. Mi se pare o dovadă de egalitate, libertate și speranță faptul că oricine se poate duce să se uite la un tablou de Nicolae Grigorescu așa cum e, că nu ai nevoie de nimic altceva decât de ochii tăi și de puțin timp liber ca să poți simți ceva, să poți înțelege ce vrei tu să înțelegi. Bine, nu te vei prinde probabil de întreg contextul și ideea din spatele lucrării, pentru asta chiar ai nevoie de niște cunoștințe în plus de cele mai multe ori, dar emoția aia inițială nu cere nicio condiție prealabilă. La fel, mi se pare frumos, ba chiar pur într-o anumită măsură că ai mei se pun cu religiozitate în fiecare zi de 1 ianuarie să asculte concertul de An Nou de la Viena și se bucură de muzică chiar dacă ei nu ascultă de obicei muzică clasică. Am auzit termenul „fine-arts aficionado” pentru prima dată într-un serial, și nu cred că e neapărat un semn de snobism să te prezinți lumii ca un iubitor de artă, problema apare abia după, când urmează inevitabil întrebarea câte limbi vorbești, ce muzee ai vizitat, ce documentare underground ai văzut și ce festival neștiut de restul turmei e preferatul tău.
Kitsch-ul e și el artă, o telenovelă poate fi artă. Rareori e vorba doar despre o alegere conștientă pe care o faci: gusturile noastre în materie de seriale, muzică sau cărți sunt modelate de educație și de posibilități, mult înainte să apucăm să le „alegem” cu adevărat. Asta nu înseamnă că toată lumea ar deveni fine-art aficionado dacă ar avea acces neîngrădit în marile muzee ale lumii, dar înseamnă că exclusivitatea și aerele de superioritate ale snobilor nu fac decât să frâneze influența reală pe care arta ar putea s-o aibă asupra noastră ca indivizi. Snobul clasic, adică cunoscătorul de vinuri vechi și de nume de podgorii, admiratorul spectacolelor de operă îmbrăcat impecabil de fiecare dată, cunoscătorul curentelor obscure din arta modernă a fost multă vreme un simbol comod, la îndemână: oameni care îl satirizau dispuneau de o caricatură gata făcută a privilegiului, iar sociologii, de o dovadă nu atât de spectaculoasă că statutul economic modelează, într-o anumită măsură, gusturile.
Oamenii au căutat dintotdeauna, de cele mai multe ori fără să-și dea seama, să-și arate superioritatea prin vastitatea, fineţea sau extravaganța gusturilor lor în materie de cultură, doar că locul unde se dă azi bătălia asta s-a mutat. Acolo unde snobismul de altădată despărțea genuri întregi unele de altele (muzica clasică deasupra muzicii pop, baletul deasupra dansului de stradă), azi el se joacă în interiorul aceluiași gen. Omul cultivat de acum afișează o deschidere aparent tolerantă față de o gamă largă de forme artistice, dar înăuntrul fiecărei categorii se ghidează după un barometru care îi decide superioritatea, care hotărăște ce se cade și ce nu. Poți admira și cel mai mainstream film cu supereroi și tot să obții prestigiu cultural din asta, atâta vreme cât reușești să arăți o înțelegere originală și complicată a felului în care filmul e sau nu „problematic”, de pildă. Mesajul rămâne, în fond, același: am acces la exact aceleași forme de cultură ca tine,dar eu am ajuns la niște concluzii morale superioare, deci astfel sunt peste tine.
E greu să ai de-a face cu oameni snobi. Și când spun asta, mă gândesc la oamenii care își dau ochii peste cap de o mie de ori dacă se strecoară o manea în playlistul tău, sau la cei care cred că, dacă fac un mare caz din name-dropping-ul unor autori nișați pe care îi citesc, vor fi adulați instant de întreaga populație a planetei. Părerea mea e că autorii buni, muzica bună, tablourile valoroase sunt deseori catalogate în moduri subiective, relative și că e nevoie să vezi, de exemplu, cât de supusă patriarhatului a fost lumea artei plastice care a exclus aproape toate femeile din canon ca să înțelegi că nu e totul atât de simplu. Și totuși ( sună ciudat, știu) snobismul poate fi uneori benefic. Să ne imaginăm că ai un prieten pe care tu îl cataloghezi drept snob pentru că merge tot timpul la operă. Într-o seară de miercuri în care tocmai ți-a tras țeapă o tipă de pe Bumble el decide să te ia cu el, fiindcă are un bilet în plus, și descoperi acolo că opera nu e chiar atât de boring pe cât credeai, că de fapt ți-ar plăcea să mai mergi. Well, asta nu mai e chiar atât de rău, nu? Cărți bune există, muzică de calitate există, e superb să împărtășești asta cu restul lumii, dar chiar e nevoie să te comporți ca un superom dacă ai acces la ele, asta e întrebarea.
Am observat că oamenii se pot simți inconfortabil în preajma subiectelor culturale tocmai pentru că cei care „se ocupă” de cultură sunt, de multe ori, snobi și asta m-a întristat de neunumărate ori. Mai cred și că e un deserviciu făcut culturii în sine, pentru că ar trebui să fie pentru toată lumea. Ne e uneori rușine să spunem ce cărți ne plac, că mai dansăm și pe melodii pop mainstream, sau că ne uităm cu plăcere la filmele alea date vineri seara la televizor, aceleași la care ne uitam cu ai noștri când eram mici. Gusturile evoluează, e adevărat, dar e puțin ridicol să anulezi cu un ton superior experiența cuiva cu orice formă de cultură doar pentru că nu ți se pare că se ridică la standardul tău, nu?
Arta e esențială, consumul de artă e esențial, dar mai esențial ar fi, zic eu, să fiu un om care poate recomanda o carte într-adevăr bună fără să-și facă interlocutorul să se simtă ca ultima persoană pentru că nu a auzit de Annie Ernaux (Annie, you rock), un om lângă care să se poată așeza cineva pe bancă în timp ce citește. Că poate, cine știe, dacă romanul ăla chiar e atât de bun, mai convingi pe cineva să-l citească, nu? Nu?
Nu cred că trebuie să-i condamnăm la cazne inimaginabile pe snobi, e la fel de lipsit de productivitate. Dar nu ar fi oare mai de folos culturii și artei, în general, dacă ar fi prezentate un bun comun la care toată lumea are acces, ceva care stârnește curiozitatea într-un mod sincer și genuin decât ca pe o listă de glorificare personală, menită să te ridice deasupra semenilor tăi doar pentru că ai văzut, în sfârșit, cu ochii tăi, un tablou de Marie Guillemine Benoist?
P.S. Am scris articolul ăsta, în mare parte, pentru că m-am săturat ca mama să se laude că citesc în tren în fața rudelor de parcă aș fi un supraom.
