Trying My Best, diriga: Minunea și ultima notă.
Denis
Minunea de R.J. Palacio ne-a fost dată de diriga prin clasa a VII-a (memoria nu mă mai ajută exact), dar țin minte că a fost cadoul de 1 Iunie, cu înțelegerea că ultima notă din an nu va fi pe un test, ci pe un rezumat al cărții.
Astfel, o clasă întreagă ne-am pricopsit fiecare cu aceeași carte albastră, cu o ilustrație care te făcea să te întrebi instant: „Care-i faza cu băiatul ăsta?”. Îmi amintesc și o mică pledoarie din partea dirigintei, ceva de genul: „Pentru numele lui Dumnezeu, fiți buni unii cu alții!”. Trying my best, diriga, mă jur. Dar, din păcate sau din fericire, lumea asta e construită și din bine, și din rău.
La un nivel de înțelegere mai puțin profund, cred că ideea cărții este să fim mai buni cu cei care au nevoie de un gram de bunătate în viața lor și să ne amintim că, de cele mai multe ori, să fii bun nu te costă nimic. (Știu, știu, uneori te costă, dar vorbim despre o carte destinată unui public de 8–15 ani.)
Vreau să spun că am devorat cartea. Voiam atât de mult să aflu cât de rău arată băiatul ăsta, încât am citit-o aproape dintr-o suflare. Povestea lui Auggie m-a prins imediat, mai ales pentru că autoarea construiește foarte bine misterul din jurul înfățișării lui. La un moment dat, fața lui este descrisă mai clar și țin minte că, în timp ce citeam, creierașul meu a născut o imagine care semăna izbitor cu Ducesa din Casa Foster pentru Prieteni Imaginari.
Ce nu mă așteptam era să am nevoie de un stoc de șervețele lângă mine. Asta e partea a doua. Relația pe care Auggie o are cu familia sa, în special cu sora lui mai mare, Via, m-a lovit mult mai tare decât mă așteptam. Capitolul din perspectiva ei a fost unul dintre momentele în care nu mai vedeam cuvintele din cauza lacrimilor. Cartea vorbește despre acceptare, dar și despre vinovăție, iubire și sacrificiile mici pe care le fac familiile fără să le observe nimeni.
Asociez puternic cartea asta cu diriga, căreia îi datorez multe pentru formarea mea. Nu știu dacă atunci a reușit să transforme o clasă întreagă în oameni mai buni, dar știu sigur că a pus în mâinile noastre o poveste pe care încă mi-o amintesc după atâția ani. Și cred că asta spune destule despre impactul ei.
„Ești fix Heidi”: Despre codițe împletite strâns, depresie urbană și prima mea lecție de libertate.
Vanessa
„Stai drept, să nu-ți trag părul!”. Îmi amintesc și acum tensiunea de la rădăcina firelor de păr când mama mă așeza pe scaunul din bucătărie și începea rutina zilnică: două codițe împletite atât de strâns, de-mi trăgeau ochii spre tâmple. „Ești fix Heidi, fetița munților”, îmi zicea de fiecare dată, zâmbind mulțumită de opera ei. Pe atunci, comparația asta mă făcea să mă simt invincibilă. Deși stăteam într-un peisaj cât se poate de banal, într-un oraș cu prea mult zgomot pentru cât de mic era, mintea mea era deja cu un bilet dus spre Alpii elvețieni.
Pentru mine, copilul cu două codițe perfect simetrice, Heidi nu era doar o carte cu coperți cartonate. Era un manifest – cartea mea preferată pentru că, retrospectiv vorbind, a fost prima mea interacțiune cu ideea de libertate și prima evadare dintr-un sistem care te voia doar „cuminte și la locul tău”.
Dacă o recitești acum, la maturitate, dincolo de estetica aia idilică cu brânză topită pe foc și fân proaspăt, realizezi că Johanna Spyri a scris de fapt un manual subtil de ecologie și sănătate mintală. Pentru mine, fascinația venea din puterea absolut vindecătoare a naturii. Muntele nu era un simplu decor, era un personaj viu. Era dureros contrastul dintre viața sălbatică de pe creste, unde aerul îți tăia respirația și te făcea să simți că trăiești cu adevărat, și Frankfurtul claustrofob. Când citeam despre episoadele de somnambulism ale lui Heidi în orașul cel mare, înțelegeam cumva – instinctiv – că mediul urban, alienant, te poate îmbolnăvi fizic de tristețe. Dezrădăcinare pe care autoarea a descris-o magistral cu mult înainte ca noi, adulții de azi, să vorbim la terapie despre burnout și depresie urbană.
Prin Heidi mi-am luat și prima lecție serioasă de critică socială. Orașul și casa familiei Sesemann reprezentau tot ce era greșit la societatea burgheză: convenții rigide, o educație opresivă bazată pe reguli absurde, unde forma bătea mereu fondul. Domnișoara Rottenmeier mi se părea arhetipul adultului toxic, obsedat de control, care sufoca orice urmă de autenticitate infantilă în numele „bunei cuviințe” și al normelor sociale. Spyri ne transmitea un mesaj subversiv: civilizația modernă și normele sterile ne seacă emoțional. Soluția ei? Întoarcerea la simplitate, la noroi pe tălpi, eliberarea din corsetele strânse suficient de mult să simți că-ți rupi vreo două coaste.
Și peste toate astea, era empatia. Felul în care Heidi relaționa cu Clara nu avea nicio legătură cu mila condescendentă a adulților din jur. Mila te plasează ierarhic deasupra celuilalt; empatia lui Heidi era orizontală și reală. O vedea pe Clara ca pe un om întreg, nu ca pe o tragedie medicală pusă într-un scaun cu rotile. A smuls-o din colivia ei de sticlă aristocrată și a târât-o pe munte, arătându-i că viața trebuie trăită, nu privită de la fereastră.
Astăzi nu mai port codițe împletite strâns, dar când simt că realitatea din jur devine un Frankfurt prea zgomotos și prea plin de reguli absurde de funcționare, mă întorc mental la senzația aia de libertate cu tălpile goale pe pământ. Pentru că, în fond, toți avem nevoie de un munte al nostru ca să nu ne rătăcim cu totul.
Cum sa nu ajungi un adult plictisitor.
Amy
Îmi amintesc și acum cum râdeam în hohote de fiecare dată când apărea în scenă domnișoara Trunchbull, directoarea școlii, care ura copiii din tot sufletul. Ca să nu mai zic de părinții Matildei, care o obligau să se uite la televizor și îi aruncau cărțile la gunoi. Cred că iubeam atât de mult universul lui Roald Dahl tocmai pentru că lumea copiilor părea mereu mai inteligentă decât cea a adulților, iar când ești mic, asta ți se pare cel mai tare lucru posibil.
Cu cât cresc, cu atât mi se pare mai prețios să-mi amintesc perioada în care totul era o premieră, cum a fost și citirea primei mele cărți „de copii mari”. Aveam grijă să le povestesc tuturor din jurul meu fiecare nou detaliu după fiecare capitol. Dacă aș merge pe o insulă pustie și aș avea voie să iau doar câteva chestii cu mine, aș lua Matilda și aș reciti-o în fiecare zi. Probabil că acum ar fi și mai uzată decât este deja, dar nu e nimic ce nu poate fi rezolvat cu puțin scotch.
Cine a zis că trebuie să aleg?
Silvia
Încercând să mă hotărăsc ce carte să aleg, mi-am amintit de o vorbă pe care învățătoarea mea mi-a spus-o, întrerupându-mă în timp ce îmi citeam compunerea. Nu-mi amintesc despre ce era textul, dar aveam adăugat un detaliu: am zis că mi-au plăcut toate cadourile, dar preferatul este unul anume. Atunci ea mi-a spus că așa ceva nu se poate; dacă preferatul meu este acel cadou, înseamnă că celelalte nu îmi plac. Poate că nu e atât de deep, dar a fost destul timp până să pot spune că îmi plac mai multe lucruri deodată, fie că am sau nu un preferat. Se simțea ilegal să zic că preferata mea e înghețata cu fistic, pentru că aveam impresia că asta înseamnă că nu-mi mai place cea cu caramel (clasa a IV-a core).
Tot contextul a fost pentru că nici în momentul în care scriu aceste rânduri nu știu despre care carte să vă zic. M-am decis între timp, pe baza criteriului ,,doar cu ea am poză’’, dar nu pot să nu menționez cum Rica Murdărica, scrisă de Elfriede Mund, era cea pe care le ceream alor mei să mi-o citească întruna (o adoram), cum poveștile lui Andersen mi-au fost mereu dragi sau că am plâns până m-am uscat la Trandafirii din Mexic de Pam Munoz Ryan, când am citit-o în generală. Și tot în generală a ajuns în mâinile mele Supraviețuitorii, cartea lui David Long. Profesoara mea colabora cu vreo editură, pentru că mereu ne comandam cărți prin ea. Poate părea un detaliu neimportant, dar profa de română din generală are și ea un rol în relația mea cu Supraviețuitorii lui Long, la care mă întorc mai târziu. Am devorat cartea. Am început să citesc imediat cum am ajuns acasă și când a venit ora de culcare am stat cu lanterna aprinsă sub pătură, ca să continui liniștită. Nu e cel mai bun adjectiv aici, pentru că numai liniștită nu eram. Pentru fetița din generală, probabil clasa V-a, cartea asta a fost clar o aventură.
Am dat de ea din nou acum câțiva ani. Și am găsit câteva pagini capsate, adică una dintre povești. Spun una dintre, pentru că David Long relatează mai multe experiențe near-death ale unor oameni. Și atunci mi-am amintit: când am primit cartea, am răsfoit-o și am dat de un titlu care pentru noi de atunci era ceva. Nu mi-l amintesc exact, dar zicea de un om care și-a băut propria urină. Consternați de chestia asta, i-am arătat doamnei, iar ea a capsat acele pagini și m-a pus să promit că nu citesc. Și n-am citit, cel puțin atunci. Acele capse și amintirea cu compunerea îmi arată azi că adulthood-ul vine cu o superputere: libertatea. Nicio regulă nu îmi interzice să prefer mai multe lucruri deodată și capsele nu mai stau în calea curiozității mele. De 1 iunie, vă doresc să citiți tot ce vreți, să iubiți toate cadourile și să nu lăsați pe nimeni să vă pună limite pe povești.
,,Harry Potter and the Deathly Hallows”, codul deloc secret al familei mele.
Ilinca
Există cărți în care vrei să intri cu orice preț, nu neapărat pentru poveste, ci pentru că altcineva le iubește atât de tare, încât au devenit un soi de limbaj codat al unui grup. O parolă, o ușă la care tu nu ai cheia, o formulă magică (Wingardium Leviosa). Pentru familia mea, Harry Potter era codul ăla.
Surorile mele mai mari erau potterheads în toată regula, aveau conversații întregi pe care eu nu le înțelegeam și tot ce voiam era să fiu şi eu inclusă. Nu pentru că eram interesată de băiatul cu ochelari și cicatrice, ci pentru că ele aveau o lume întreagă care le fascina, o lume departe de mine. E cel mai uman lucru din lume, să vrei să aparții unui grup, iar magia din Harry Potter (no pun intended) n-a stat, pentru mine, niciodată în baghete și vrăji, ci exact în sentimentul ăsta.
Până să pun eu mâna pe cărți, surorile mele trecuseră deja la altceva. Am citit ,,The Deathly Hallows” singură, în engleză, cu o gramatică șubredă și un vocabular în engleză care lăsa mult de dorit. Nu înțelegeam jumătate din ce se întâmpla și, totuși, s-a simțit de parcă mi-ar fi fost lăsate mie toate trei Talismanele Morții. Am dus cartea într-o zi la școală, am scos-o din ghiozdan cu o nonșalanță perfect calculată și profa de română a luat-o în mână și a arătat-o clasei. A fost una dintre cele mai bune zile ale mele la școală, nu pentru că luasem vreo notă bună, ci pentru că o carte mă făcuse să par, finally, cool.
Știu că în 2026 Harry Potter sună ca ceva destul de îndepărtat. J.K. Rowling a reușit performanța de a face o generație întreagă să se simtă trădată de propriile amintiri (if you know what’s wrong with her, you know). Știu și că pentru majoritatea prietenilor mei, universul ăsta sună very millennial coded, un fenomen cultural care aparține altei generații, la fel de relevant pentru ei ca o melodie populară la radio în 2004, asta dacă nu eşti un old soul and I respect that.
Totuși, cărțile astea mi-au dictat copilăria într-un mod pe care nu l-aș putea șterge chiar dacă aș vrea. Pentru surorile mele, pentru profa de română, pentru sentimentul că o carte în ghiozdan te poate face, pentru câteva secunde, exact cine vrei să fii. ,,Harry Potter and the Deathly Hallows” e, dacă o privești fără nostalgie, o carte despre ce ești dispus să sacrifici pentru cei dragi, iar lecția asta am înțeles-o abia când am realizat că nu mai citeam ca să fiu acceptată în cercul surorilor mele. Citeam pentru mine, iar eu eram persoana care ar fi trebuit să-mi fie cea mai dragă, oricât de greu şi cheesy sună asta (m-am simțit şi mai acceptată de ai mei când veneam la masă cu citate din cărți, not gonna lie).
Talismanele Morții nu îți aparțin cu adevărat până nu renunți la nevoia de a le deține. Sau ceva de genul ăsta. Aşa că: ,,After all this time? Always.” (După ce am recitit cărțile recent, mi-am dat seama cât de mult îmi place Snape. Also, ar trebui să vorbim şi despre traducerea tuturor numelor personajelor, e cel mai hilar lucru ever)
Povești nemuritoare sau de ce să visezi cu ochii închiși, când o poți face cu ochii deschiși în poala bunicii.
Sebastian
Cartea în sine nu are nevoie de prea multe descrieri, e volumul ăla cu basme, nelipsit de pe rafturile bunicii și pe care nepotul chinuit de talent scrijelește cai cu pixul până iese vârful pe partea cealaltă. Am mâncat multă bătaie pentru desenatul pe cărți dar, hei, cine-i acum ilustrator la Gen, revistă!?
Basmele sunt și acum refugiul meu, sunt în primul rând motivul pentru care m-am apucat de citit, cauza principală a obsesiei mele pentru mitologie și doza de optimism la care revin mereu atunci când simt că nu mai pot. Tot ce am nevoie e o cană cu lapte cald, o pătură mare, pisica în brațe și sunt gata să umblu pe coclauri cu Făt-Frumos din lacrimă. (Da, știu, Eminescu nu-i cea mai drăguță persoană de pe fața pământului, spun asta fiind FOARTE indulgent pentru că nimic nu poate scuza discursurile sale antisemite, misogine, xenofobe și extremist naționaliste, dar basmul lui are un loc special în amintirile mele)
Încă mă refugiez în Povestea lui Harap-Alb atunci când privesc în gol și nu vreau să fiu prezent, dar stau departe de „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, pentru că încă mă trezesc din somn transpirat, cu gândul că mi-e frică de moarte. De aia îmi era frică de Lord Voldemort, îi mai trebuia o coasă și aia era moartea pe care mi-o imaginam în scena când fiul de împărat primește o palmă de la moarte.
Anii trec și, sincer, puține lucruri se schimbă fundamental, tot un copil sunt în suflet și o să mă refugiez mereu în basme.
P.S. De băiatu ăsta vă luați când nu vă convin canva-urile.
Cum mi-a salvat o puștoaică de clasa a opta primii ani de școală
Sofia
Și… de-aici a pornit pasiunea pentru citit… am început, evident, cu volumul unu… dar drama a fost atât de bună și de captivantă încât… am continual cu al doilea… al treilea… și, până prin clasa a șasea, am ajuns la al doisprezecelea. Iar povestea continuă… dacă nu mă înșel, recent am văzut pe rafturi volumul cincisprezece. O proză de tip jurnal, cu ilustrații, suspans și angoasă adolescentină? Clar, era cu totul altceva!
Nikki Maxwell era fata nouă, tocilara, ciudată care nu era niciodată la modă. Punctul culminant al supraviețuirii ei de zi cu zi începe în clasa a opta, când se mută la o școală de fițe la Westchester Country Day. Și așa facem cunoștință cu MacKenzie Hollister…CEA MAI POPULARĂ FATĂ DIN ȘCOALĂ, antagonista perfectă… și vecina de dulap. Locker personal, adică (hey, era o școală din SUA, cu toții credeam că la liceu vom avea un locker personal, nu-i așa?).
O adoram pe Nikki. Ea era personajul principal. Și avea main character energy. Inițial, văzând că un volum are în jur de 300 de pagini, m-am gândit că este vorba despre o acțiune mai amplă, care se întinde poate pe un an întreg. Dar nu. Fiecare carte prezinta câte o lună din clasa a opta. Concursul de artă avangardistă din septembrie. Petrecere de Halloween. Concursul de talente. Competiția de patinaj artistic. Valentines Day… iar dinamica se schimba pe parcurs. La un moment dat, prin volumul 9 parcă, MacKenzie îi fură jurnalul lui Nikki, iar perspectiva se schimbă radical. În volumul 8 avem strict o zi din viața lui Nikki, după ce face o contuzie și are un vis cu mai multe povești de tip Frații Grimm și Andersen Povestitorul in real life.
Dacă recitești seria acum, dincolo de estetica desenelor (sunt foarte multe desene) de tip doodle sau a textului care se vrea a fi scrisul de mână al lui Nikki, realizezi ce a însemnat, de fapt, această carte. Pentru un copil de nouă ani, care urma să-și ia bullying masiv, oarecum „Însemnările unei puștoaice” era ușă de scăpare.
Viața lui Nikki era diferită, era colorată și captivantă. Ea putea trece peste orice dramă, victorioasă și de fiecare dată învingând-o pe MacKenzie (karma există). Puteam sta trează până la ore evident nerecomandate pentru un copil doar să termin capitolul, SĂ VĂD CE SE MAI ÎNTÂMPLĂ. Era un fel de Violetta, cu pagini și copertă cartonată, doar că această Violetta a mea, Nikki, nu era perfectă. Era o fată normală, cu o viață nu chiar atât de fabuloasă (destul de modestă formularea, dacă mă întrebi pe mine).
Ah, și cât mi-am mai dorit să fie ecranizată… Prin clasa a cincea, în lipsa unui film sau serial adevărat, făceam pe regizoarea, filmam propriile videoclipuri cu figurine LPS, distribuite în rolurile personajelor din ,,Însemnări”.
Auzisem undeva că dorul e ca sclipiciul: încerci o dată să îl cureți, pare că e curat, dar după ce muți covorul, e tot acolo.
Karina
Pe mine m-a crescut bunica, o persoană atât de misterioasă și interesantă încât era greu să nu o îndrăgești. Avea multe plăceri, dar principalele două erau cititul și scrisul. Pentru că a fost dactilografă și telegrafistă pe vremea lui Ceaușescu, casa noastră era plină de cărți străine: romane, thrillere, istorie, orice, dar nu cărți de copii. Am început să citesc stând cu orele în balcon, încercând să descifrez denumirile kilometrice din manualele de medicină. Nu pot să
zic că a fost o decizie tocmai bună, dar nici una prea rea. Cărțile de copii au apărut treptat, de la vecinii care nu mai aveau nevoie de ele sau de la chioșcurile de ziare. Era o priveliște amuzantă: un teanc de cărți Disney lângă Dostoievski, Blaga și alte cele :)).
Am fost un copil foarte sensibil, cred că „fragil” era, de fapt, cuvântul corect. Cumva, totuși, nu mă atingeau textele nimănui. Nu am plâns la Gândăcelul (încă îmi e foarte, foarte frică de gândaci și îl chem pe prietenul meu să îi omoare prin casă), nici la Zdreanță a lui Arghezi, dar am plâns la Fratele Urs.
Fratele Urs e o poveste Disney despre maturizare, prietenie și conexiunea cu natura. Kenai, personajul principal, este transformat în urs după ce ucide un animal pe care îl credea responsabil pentru moartea fratelui său. În călătoria lui, îl cunoaște pe micul Koda, și împreună învață despre compasiune, familie și înțelegerea celuilalt. Mesajul e simplu și greu în același timp: toate ființele sunt legate între ele, iar adevărata putere vine din iubire și empatie.
Kenai m-a învățat să nu mă simt jignită când oamenii îmi spun că simt prea mult, să nu cred că e greșit să merg până în pânzele albe pentru cei pe care îi iubesc și să nu cred că, dacă corpul meu nu e puternic, nici eu nu sunt — pentru că fusesem foarte marginalizată din cauza asta.
Deși e o poveste făcută inițial pentru băieți, ca să le arate ce înseamnă masculinitatea sănătoasă, cred că orice om sensibil se poate regăsi în ea. Îmi e foarte dor de bunica și de serile în care ne uitam în bucătărie la televizorul mic, sau când stăteam în pat și citeam împreună, eu Fratele Urs, ea cărți de poezie. Îmi e dor să nu-mi fie rușine de cât dau.
Micul Prinț
Yanolia
Prima dată când am citit Micul Prinț eram mică și, sincer, nu am înțeles nimic. Adică am înțeles cuvintele, am întors paginile, am terminat-o și am pus-o jos cu un „okay, și?” total nespectaculos. Toată lumea vorbea despre ea ca despre ceva profund și schimbător, iar eu stăteam acolo, complet nemișcată emoțional, întrebându-mă dacă am ratat ceva sau dacă pur și simplu nu sunt eu tipul de persoană care simte lucruri din cărți subțiri cu desene. Un băiețel, o planetă, un trandafir dramatic, o vulpe filozofoasă. Mi s-a părut drăguț în cel mai neutru sens al cuvântului. Nu m-a atins, nu m-a marcat, nu a rămas cu mine în niciun fel care să conteze. Am uitat-o destul de repede și am trecut mai departe cu viața mea de copil care avea alte priorități.
Și apoi am crescut și undeva pe drum cartea a început să mă găsească pe mine. Nu știu cum să explic altfel fenomenul ăsta, pentru că nu am redeschis-o cu vreun scop anume, nu am căutat-o în mod conștient, dar liniile ei au început să apară în cap în cele mai random momente, exact când trăiam ceva ce nu știam cum să numesc. Fraza cu esențialul invizibil pentru ochi m-a lovit la propriu într-o zi în care realizasem că pierdasem pe cineva important fără să fi înțeles la timp cât de important era. Toată povestea cu trandafirul și responsabilitatea și legăturile dintre oameni a căpătat un sens complet diferit față de ce citisem la opt ani, de parcă textul fusese rescris între timp, când de fapt eram eu cea rescrisă. Cu cât trăiam mai mult, cu atât găseam mai multe straturi în ea, mai multe lucruri care loveau exact unde trebuia, și am ajuns să o consider una dintre cărțile care mi-au format cu adevărat felul în care mă raportez la oameni și la relații și la ideea de a acorda atenție lucrurilor care contează înainte să fie prea târziu. La un moment dat a devenit atât de parte din mine, încât singura mișcare logică a fost să mi-o tatuez, și acum port şarpele mâncat de elefant și nu am regretat o secundă pentru că, de fiecare dată când o văd, îmi aduc aminte că înțelegerea unor lucruri are nevoie de timp și că e okay că nu am priceput-o din prima, pentru că probabil nu eram pregătită și nici nu trebuia să fiu.
