Pentru mine, a treia zi de festival a venit și cu sentimentul că totul se termină mult prea repede. Chiar dacă Festivalul Shakespeare continua și după plecarea mea din Craiova, ultimele ore petrecute în oraș aveau deja energia aia de final de capitol. După trei zile de teatru, concerte și foarte puțin somn, Craiova părea intrată complet în ritmul festivalului. Cafenelele erau încă pline de participanți cu ecusoane la gât, voluntarii alergau prin centru ca și cum ziua abia începea, iar conversațiile despre spectacole deveniseră aproape zgomot de fundal constant.
Programul ultimei mele zile a mers într-o zonă mult mai apăsătoare decât serile precedente. Dacă începutul festivalului a fost dominat de performance-uri experimentale și reinterpretări vizuale intense, ziua trei a venit cu spectacole preocupate mai mult de oameni care se destramă lent sub propriile frustrări, orgolii și neputințe.
„Bărbați de nimic” și doi actori blocați între așteptare și obsesie
„Bărbați de nimic”, în regia Juliei Levai, se desfășoară într-o cabină de machiaj dintr-un West End fără nume, un spațiu deloc glam, mai degrabă funcțional și ușor sufocant, unde doi actori de dublură pentru Brutus și Cassius își duc viața într-o așteptare continuă. Ei nu joacă spectacolul principal, ci îl urmăresc de pe margine, prin anunțurile reci ale teatrului, mereu pregătiți pentru un moment care nu vine.
În seara celei de-a suta reprezentații, din plictiseală și frustrare, cei doi încep să își construiască propriul „Iulius Cezar” chiar în cabina de machiaj. Ce începe ca un joc devine rapid ceva mult mai serios, iar granița dintre repetiție și realitate începe să se dizolve.
Pe măsură ce intră tot mai adânc în joc, spațiul realist se transformă într-un teritoriu instabil, iar relația lor trece de la camaraderie la competiție. Dincolo de Shakespeare, spectacolul ajunge să vorbească despre ambiție, validare și felul în care așteptarea poate deveni o formă de identitate.
Purcărete revine la Craiova cu un „Regele Lear” apăsător și foarte actual
„Regele Lear”, în regia lui Silviu Purcărete, a fost fără dubiu unul dintre cele mai importante momente ale festivalului, mai ales pentru Craiova. Revenirea lui Purcărete la Teatrul Național după aproape 15 ani are deja greutatea unui eveniment în sine, având în vedere cât de mult s-a legat istoria teatrului craiovean de spectacolele lui din anii ’90.
Montarea pornește de la tragedia clasică a regelui care își împarte regatul între cele trei fiice și ajunge distrus exact de propriile alegeri. Dar spectacolul nu merge pe ideea de regalitate spectaculoasă sau tragedie monumentală. Totul e mult mai rece, mai auster și mai uman. De la început, Purcărete transformă împărțirea regatului într-un gest aproape absurd. Lear apare cu un tort uriaș pe care îl împarte ca și cum ar fi un joc fără consecințe, iar exact din acel moment lumea lui începe să se destrame lent.
Scenografia minimalistă a lui Dragoș Buhagiar contribuie mult la senzația asta de gol și degradare. Spațiul scenic e construit din foarte puține elemente, iar totul pare să lase loc mai ales pentru relațiile dintre personaje și pentru tensiunea care crește constant între ele.
Una dintre direcțiile importante ale montării este felul în care spectacolul accentuează relațiile de apropiere și distanțare dintre personaje, mai ales în jurul lui Lear. Pe măsură ce povestea avansează, cei care rămân în jurul lui nu mai sunt doar figuri dramatice separate, ci devin martori direcți ai prăbușirii lui, într-un spațiu în care loialitatea, vinovăția și compasiunea se amestecă constant. Relațiile se fracturează treptat, iar ceea ce rămâne în centru este un Lear din ce în ce mai izolat, înconjurat de consecințele propriilor decizii.
Purcărete construiește un „Lear” foarte dur, aproape sufocant pe alocuri, în care personajele par prinse într-un mecanism inevitabil al distrugerii. Dincolo de conflictul politic sau familial, spectacolul vorbește foarte direct despre oameni care pierd tot încercând să controleze totul prea mult și prea târziu.
După trei zile de spectacole, performance-uri și concerte, ediția de anul ăsta a Festivalului Shakespeare a lăsat senzația unui eveniment care încearcă constant să scoată teatrul din zona lui rigidă și să-l amestece cu tot ce ține de prezent. Muzică live, reinterpretări radicale, performance, dans contemporan și foarte multă energie de festival care se mută din sălile de spectacol direct în stradă.
Și asta face Craiova atât de specială în perioada asta. Pentru câteva zile, orașul nu mai funcționează normal. Totul se învârte în jurul teatrului, iar oamenii par să accepte foarte ușor că somnul, liniștea și programul obișnuit pot să mai aștepte puțin.
