Ecranul nu mai este un mozaic de pixeli, ci un spațiu hiper vizibil din care preluăm idei pe care le cântărim moral. Dezbaterea despre OnlyFans în noul sezon Euphoria și în Margo’s Got Money Troubles nu este, în fond, despre platforme digitale, ci despre eșecul nostru de a privi onest în abisul unei etici în care totul se vinde. Când serialele integrează OnlyFans, suntem în plină reflexie. Problema e că nu ne place ce vedem în oglindă. Și, ca un mecanism de apărare, instinctul nostru este să strigăm mai tare, să judecăm mai aspru, exact acolo unde ne simțim mai vulnerabili.
În Euphoria, OnlyFans apare ca o monedă de schimb pentru „capriciu”. Nu e despre supraviețuire, ci despre accesul la un stil de viață saturat și estetic. Aici, Internetul a intrat într-un acces de furie: o violență verbală uluitoare, că vânzarea propriului chip și trup este o eroare fundamentală, o pată pe obrazul unei moralități care, altminteri, n-are nicio problemă cu exploatarea în alte forme, mai explicite.
La polul opus, în Margo’s Got Money Troubles, aceeași activitate capătă o nuanță de necesitate. Margo e o mamă tânără care are nevoie de bani pentru a exista, nu pentru a epata. Aici, actul de a-și monetiza imaginea devine un gest de reziliență cvasi-mecanică, un serviciu pentru supraviețuire. Într-o logică rece, ambele situații implică același mecanism, dar reacția noastră diferă: în fața foamei, „gura lumii” mai tace, de parcă tragedia ar scuza „păcatul”. În Euphoria, totul e satirizat, exploatat și, implicit, mai ușor de urât. În cazul lui Margo, ne simțim vinovați să judecăm prea dur, dar nici nu avem curajul unei discuții oneste. Însă această distincție este, în sine, o capcană: de ce avem nevoie de o justificare tragică pentru a suspenda judecata morală?
Fenomenul Euphoria a (de)generat (într-)un ecou care nu aparține criticii de film, ci mai degrabă unei bârfe. Privim personajele nu ca pe niște construcții dramaturgice, ci ca pe niște vecini pe care avem dreptul să-i certăm, să-i punem la colț sau să-i „salvăm”. Ne comportăm ca și cum am fi responsabili pentru manierele lor, ignorând complet compoziția cadrului, ritmul montajului sau substanța metaforică. Suntem martorii (și părtașii) unei uri în cor. Ne agităm febril decretând „nu e bine”, transformând un subiect complex într-o zonă atât de „murdară” încât refuzăm să-i construim un argument solid. Internetul a devenit o babă, încremenită în urmă cu jumătate de secol, care privește de la fereastra browserului spre „pantalonii scurți” ai celuilalt. Este o divagație perpetuă: în loc să discutăm contextul social care face ca aceste platforme (care a coagulat și avansat o cerință oricum vast răspândită) să fie o ieșire dintr-un impas economic, preferăm să ne scandalizăm de simptom, ignorând boala.
Ceea ce scapă majorității privitorilor este faptul că niciunul dintre aceste seriale nu „promovează” activ o cale sau alta. Ele sunt constatări. Însă noi alegem să ignorăm contextul social care face aceste situații posibile. Este infinit mai ușor să condamni gestul unui personaj decât să porți o discuție onestă despre ce ai putea face tu, ca parte a societății, pentru a combate mecanismele care împing tinerii în principal spre această obiectificare voluntară. Refuzăm argumentul pentru că asta implică responsabilitate. Preferăm să rămânem în zona bârfei, acolo unde moralitatea este ieftină și judecata nu costă nimic, în timp ce ecranul continuă să reflecte, imperturbabil, o lume în care lucrurile au un preț și un abonament lunar.
În final, marea problemă nu este că Margo are probleme cu banii sau că mai puțin adolescenții și acum adulții din Euphoria își caută validarea în portofele virtuale. Marea problemă este că noi, spectatorii, am pierdut capacitatea de a vedea pădurea din cauza pixelilor, preferând confortul unei indignări sterile în locul unei înțelegeri profunde a tragediei utilitariste în care ne scăldăm.
