Cred că singura frază despre umanitate universal valabilă și indiscutabil adevărată este că oamenii nu se pot pune 100% de acord în legătură cu nimic. Nu ești de acord? (Păi vezi?) Este atunci o binecuvântare faptul că trăim singuri în propria minte, în deplină ordine și liniște ca într-un listening room scump și antifonat. Cât timp stai comod dă-mi voie să îți oglindesc propria dilemă întrebând ce înseamnă cu adevărat un lucru bun. E ceva plăcut. De exemplu, nu ne putem pune de acord noi înșine nici măcar ce înseamnă un album bun.
Arta și implicit muzica este un briceag elvețian al sufletului. Versatilă prin natura sa, poate fi folosită să te îndepărtezi de vidul care pare să se lărgească cu fiecare zi ce trece și cu fiecare apariție a unui politician la TV, sau îl poate întemnița în cuvinte în așa fel încât, odată descris, golul devine inofensiv. Puțini artiști au curajul să încerce ambele abordări, ceea ce e de înțeles. Nu pui Lady Gaga ca să te ajute să atingi nemurirea sufletească și nu pui Leonard Cohen când ai chef să dai din cap.
Există, totuși, doi artiști contemporani din sfera rapului care și-au propus să-și demonstreze versatilitatea în maniere similare. Ne-au arătat că poți construi o biserică album după album și apoi să fluieri ritmat în ea fără ca nimeni să se scandalizeze.
În octombrie 2024, Tyler, the Creator lansa „Chromakopia”. Un album introspectiv, care vine cu influențe din jazz, soul, pe instrumentalul căruia răsar sintetizatoare demne de anii ’80 sau chiar ritmuri de marș militar. Un lingvist amator ar sesiza cu ușurință semnificația titului: „Chromakopia” este un cuvânt compus format din cuvintele chroma și kopia. „Chroma” descrie saturația sau intensitatea unei culori, iar „kopia” descrie abundența unui element. În vorbele lui Tyler: „The album kind of just turned out into me taking me a bunch of s#it my mom told me as a kid and now that I’m 33 all of that it’s like «oh that’s what the f#ck she was talking about.»” Conversațiile cu ea, înregistrate chiar de Tyler și presărate pe parcursul albumului, sunt dovada sonoră că tot procesul a fost real. Piesa Like Him continuă această conversație cu mama, de data aceasta despre tatăl absent. Tyler află de la ea cât de mult îi seamănă unui om pe care nu l-a cunoscut.
Personajal central e St. Chroma, cu masca sa menită să ascundă anxietățile ce vin odată cu faima și așteptările publicului. El este un alter ego transparent pentru artist. Albumul rupe liniștea cu versurile „You are the light / It’s not on you, it’s in you / Don’t you ever in your motherf#cking life dim your light for nobody”. Cele 14 piese care urmează sunt niște încercări disperate de a nu lăsa lumina să fie înghițită de mulțimea infinită care consumă și merge mai departe.
Albumul nu e însă un exercițiu de introspecție continuă. Vorbim aici de versatilitate, până la urmă. Rah Tah Tah sparge orice așteptare încă din primele secunde și intri în piesă ca și cum cineva ți-ar muta boxele din loc în loc fără să te anunțe. Tyler vine cu energia unui om care știe exact cât valorează și n-are chef să fie modest. Haotic, abraziv, amuzant. Sticky merge pe același fir, de data aceasta cu un imn despre a rămâne tu însuți în fața oricui încearcă să te convingă că nu ești suficient. În Hey Jane Tyler abordează o sarcină neașteptată în formatul unei scrisori, alternând între perspectiva lui și a partenerei sale. Onestitatea cu care sunt abordate frica, ezitarea și conflictul interior se ține departe de a încerca să fie romantică sau frumoasă. Judge Judy e poate cea mai neașteptată piesă de pe album. Tyler povestește o relație scurtă cu o femeie pe care o acceptă fără judecăți, cu tot trecutul și dorințele ei… atipice.
Pe de altă parte „Don’t Tap the Glass” (2025) începe cu „Leave your baggage at home (none of that deep s#it)”. Albumul are doar 28 de minute, fiind al doilea cel mai scurt proiect al său după „Music Inspired by Illumination & Dr. Seuss’ The Grinch” care are 10 minute, dar este timp destul pentru Pharrell Williams să își facă apariția atât sub numele său real, cât și ca Sk8brd. Influențele cele mai evidente sunt de dance, house, funk și techno, iar versuri precum „Don’t need no air, I stay down there ‘til I faint (girl, I’m dead)”, „I don’t trust white people with dreadlocks” sau „We can carpool / Come at the same time” conturează cea mai tare petrecere pe care nu o să ți-o amintești dimineața.
Tyler a spus-o el însuși: albumul e o reacție conștientă la Chromakopia. După un proiect atât de dens și de personal, a ales să coboare mizele și să vadă ce iese. Ce a ieșit e un album coerent: cele 28 de minute curg una din alta ca un set bine construit.
Și totuși, chiar și aici, Tyler nu dispare complet. Piesa finală, Tell me What It Is, lasă loc pentru vulnerabilitate și vorbește despre dificultatea de a se deschide: „Tell me what it is (Can you say?) / Before I open my heart up again.” În contextul a ceea ce a făcut pe „Chromakopia”, e greu să nu o citești ca pe o întrebare fără răspuns: când va fi din nou gata să ridice masca? Deocamdată, pe „Don’t Tap the Glass”, Tyler e în spatele unui geam. E petrecăreț și lăudăros, cum îi stă bine oricui într-un freestyle, și totuși Tyler găsește un moment să-și mărturisească respectul său profund pentru un concetățean al său din California „The biggest out the city after Kenny that’s a fact now”.
E un gest mic, dar spune tot: în lumea rapului, există un reper față de care îți măsori statura. Kenny, în cazul în care mai era nevoie de precizat, este Kendrick Lamar. Orice proiect de-al lui rezistă încercărilor de a-l sintetiza. Tocmai el a luat premiul Pulitzer în 2018 pentru „DAMN”, un album pe care mulți dintre fanii și criticii săi îl consideră cel mai slab din discografia sa. Un aspect care scoate în evidență profesionalismul, atenția la detalii și dedicația lui este decizia de își construi albumele după structura unui jurnal („Section.80”), secvențele aceluiași film („Good Kid Maad City”), unei poezii de tip glosă („To Pimp a Butterfly”), o sesiune lungă de terapie („Mr. Morale & The Big Steppers”) și, printr-un contrast foarte puternic și perfect voit, reprezentarea sonoră la a da flash-uri la săraci dintr-un Buick Regal, „GNX”.
„Mr. Morale & The Big Steppers” (2022) este cel mai dens, personal și matur emoțional album al lui Kendrick Lamar, așa că faptul că momentan trebuie să îl rezum este un păcat sonic pe care va trebui să-l car în spate toată viața. Dualitatea este un laitmotiv prezent în majoritatea albumelor lui Kendrick, atât la nivel liric (de exemplu, pe prima piesă de pe „To Pimp a Butterfly”: „Your horoscope is a Gemini, two sides/So you better cop everything two times”), cât și conceptual: „DAMN” spune o poveste coerentă atât de la cap la coadă, cât și invers. Cele două discuri ale lui „Mr. Morale & The Big Steppers” se oglindesc, dar și titlul în sine este o antiteză dintre claritatea spirituală oferită de Conștiință (Mr. Morale) și corupția morală a Culturii (The Big Steppers). Asemenea multor opere de artă notabile, albumul nu este chiar ușor de parcurs. Dezbate teme grele, cum ar fi abuzul sexual sau doliul, iar pe plan muzical aduce mai mult a „spoken word” decât a hip hop prin instrumentalul minimalist și influențele de jazz psihedelic.
Pe United in Grief, Kendrick anunță că merge la terapie. Father Time continuă tema: partenera sa, Whitney Alford, îi sugerează să caute consiliere, iar Kendrick despachetează moștenirea toxică a unui tată prezent dar absent emoțional. We Cry Together e o ceartă în timp real între Kendrick și Taylour Paige: șase minute de ură și limbaj peiorativ atât de fluid încât uiți că rimează. Te face să te simți incomod și e probabil una dintre cele mai curajoase piese din discografia sa. Mother I Sober merge mai departe, iar Kendrick vorbește despre abuzul sexual din familia sa, despre propria infidelitate privită ca o continuare involuntară a aceluiași ciclu, despre dificultățile comunității afro-americane. Beth Gibbons, parte din legendele trip-hopului, trupa Portishead, apare pe refren și reinstaurează sentimentul de fragilitate cu vocea sa.
Pe Savior, respinge explicit complexul de mântuitor pe care publicul i l-a atribuit și pe care el însuși l-a alimentat. Count Me Out e momentul în care alege să plece dintr-o relație toxică în loc să bandajeze în continuu aceleași răni: „Miss Regrets, can you please exit out my home? (Miss Regrets) / Miss Regret, I think I’m better off alone.” Tot acest parcurs anevoios duce spre finalul albumului la piesa Mirror. Albumul se închide exact unde trebuie să se închidă, cu versurile „I choose me, I’m sorry.” Pe scurt, „Mr. Morale & The Big Steppers” e un fel de „Lista lui Schindler” pentru albumele de rap.
După ce a scos un album lung de 73 de minute inspirat din sesiuni de psihoterapie și despre lungul drum spre înfrângerea traumelor inter-generaționale și autorealizare în cadrul unei societăți canibale din punct de vedere moral, e de înțeles faptul că Kendrick a scos un album despre smardoială. L-a denumit după mașina lui favorită din copilărie și anunță mândru și tare încă din prima piesă: „This is not for lyricists, I swear it’s not the sentiments/F*ck a double entendre, I want y’all to feel this sh*t”. Aparent, nimeni nu poate trăi într-un insight perpetuu. Lansarea proiectului reprezintă petrecerea care sărbătorește succesul piesei Not like us, după schimbul de piese (sau cearta) cu Drake. Nu cred că piesa mai are nevoie de vreo descriere. A strâns milioane de pe YouTube în decurs de un an, a fost cântată de publicul format exclusiv din celebrități la Grammy-uri și e piesa care a stat cel mai mult timp în clasamentul Billboard Hot 100 din istorie. Dacă nu știi despre ce e vorba, te rog să-ți saluți vecinul, SpongeBob SquarePants.
„GNX” începe cu Wacced Out Murals, o introducere cântată printre dinți, în care Kendrick povestește despre un mural al său vandalizat în Compton și transformă incidentul într-o meditație pe trădare, loialitate și faimă. Deyra Barrera, o cântăreață de mariachi mexicană, apare pentru prima dată aici și va reveni pe parcursul albumului ca un fir roșu, în stilul caracteristic lui Kendrick de a planta detalii care se leagă abia la final. De aici, albumul schimbă viteza cu Squabble Up, un imn West Coast cu versuri livrate cu o energie aproape caricaturală. Luther, care urmează, încetinește ușor și e construit pe un sample al lui Luther Vandross. SZA și Kendrick se găsesc pe el ca și cum piesa fusese scrisă pentru ei de mult. Contrastul între piese stă ca o demonstrație a versatilității. Man at the Garden e unde lucrurile devin mai serioase. Piesa e un manifest. Kendrick construiește cazul pentru propriul său loc în panteonul rapului cu o energie care trimite spre One Mic a lui Nas. E pretențios? Poate. Dar e greu să îi dai dreptate cuiva atât de convingător. Hey Now vine ca o destindere după intensitatea de mai înainte, cu un aer mai jucăuș dar și mai întunecat totodată. Reincarnated e poate cea mai densă piesă de pe album. Construită pe un sample al piesei lui Tupac, un gest deliberat față de AI-ul cu vocea lui pe care Drake l-a folosit, piesa urmărește doi artiști negri din trecut (probabil John Lee Hooker și Billie Holiday) ale căror talente au fost consumate de industrie și de propriile vicii. Kendrick se vede pe sine ca o reîncarnare a lor, dar și ca cel care înțelege ciclul cât să-l rupă. Piesa se încheie cu o conversație cu Dumnezeu în care Kendrick recunoaște că nu e nici pe departe atât de pur pe cât pretinde.
A doua jumătate a albumului e mai directă. TV Off e aproape un frate vitreg al lui Not Like Us, duncționează și fără contextul cerții cu Drake. Dodger Blue e oda albumului pentru LA, iar Peekaboo, piesă repetitivă și jucăușă la suprafață, râde de muzica de umplutură din rap. Albumul se închide cu Gloria. Kendrick își scrie relația cu scrisul ca pe o poveste de dragoste cu suișuri și coborâșuri. „Ain’t no bitch like my b*tch / ‘Cause that b*tch been my pen” sunt versuri care sună absurd până le sesizezi sinceritatea.
„Don’t Tap the Glass” și „GNX” sunt posibile pentru că Tyler și Kendrick și-au câștigat dreptul la frivolitate. Nu prin talent (acela oricum e înnăscut) ci prin curajul de a fi sinceri înainte de a fi amuzanți. „Chromakopia”, „Mr. Morale” și toate cele de dinainte sunt fundația. Fără ele, petrecerea de după e doar zgomot.
