Cu picioarele bine ancorate și o grimasă tipică, tipa trage o rafală sănătoasă în poligonul înnorat. Patul mitralieriei, un RPD sovietic cât ea de mare, i se sprijină sub umăr, iar încărcătorul rotund îi împinge ritmat în pântecul sferic și bombat, ca al unui tractorist cu ascită. E gravidă, are atitudine de smardoi și ăsta nu e un film A24. Toată lumea o privește cu un amestec de disconfort și admirație.
Bitch, I felt like Tony Montana!
Cu asta am rămas din teaser-ul filmului One Battle After Another, cel mai recent lungmetraj al lui Paul Thomas Anderson, după o pauză de 4 ani de la Licorice Pizza (2021), filmul precedent. Nu am terminat clipul pentru că mereu e riscul să fie un montaj prost care dă spoil la toată acțiunea.
Așa că am privit filmul și mi-am pus întrebarea preferată a profesoarelor de română.
Ce a vrut să spună autorul?
Cu alte cuvinte, ne îndeamnă Paul Thomas Anderson să credem ceva cu adevărat?
La prima vedere filmul ne invită să urmărim conflictul nemuritor al luptei de clasă, unde ambele tabere sunt caricaturizate mai mult sau mai puțin în egală măsură. E posibil un mesaj subtil că extremele sunt rele, indiferent de poziție, iar revoluționarii nu sunt mereu un bine absolut. Având în vedere nesiguranța socio-politico-economică a timpurilor în care ne aflăm, putem spune cu certitudine că oamenii de la conducere nu au cele mai bune intenții pentru noi, majoritatea.
Se confirmă aceeași idee cu principalul antagonist Steven J. Lockjaw (Sean Penn) – un comandant descreierat și fragil emoțional responsabil de siguranța națională și care devine într-un mod consensually non-consent sclavul sexual al Perfidiei Beverly Hills, revoluționară și protagonistă a filmului.
Din păcate, Perfidia e redusă la un MacGuffin – adică un artificiu narativ care există doar cât să catalizeze adevărata poveste. Pentru că filmul nu începe cu adevărat decât după dispariția acesteia, iar prezența sa face doar 4 lucruri:
- Creează un conflict între protagonistul Pat Calhoun (Leonardo DiCaprio) și antagonist
- Îi naște protagonistului o fiică și astfel ia naștere și clișeul narativ The Lone Wolf and the Cub
- Creează un conflict interior pentru fiica Charlene (Chase Infiniti)
- Slăbește gruparea de extremă stângă French 75 prin trecerea Perfidiei în programul de protecție al martorilor și sifonarea membrilor.
Lăsând în urmă un haos pe care Anderson îl explorează lent și persistent, personajul Perfidiei devine un caracter cartoonish și Von Trier-esque: o nimfomană anarhistă și turnătoare care nu vrea să schimbe lumea, ci mai degrabă să facă ravagii prin puterea trăgaciului și a vaginului, ceea ce-i oferă un power trip.
Cea bună, cel rău și cel prăjit.
Deși dă impresia asta, One Battle After Another nu e un film despre revoltă, luptă de clasă, activism sau alte cuvinte similare care sperie conservatorii și oamenii fără principii, ci mai degrabă o poveste despre abandon și identitate pe fondul unui triunghi amoros cu foarte puțin amor și foarte mult roleplay dominatrix + fetishizarea femeilor de culoare.
Ambiția filmului de a vorbi despre extremism politic e diminuată de ton și (i)moralitatea categorică a personajelor. Lockjaw e doar un psihopat care pune ambițiile de fătălău – statut social și ideologia – mai presus decât orice, inclusiv identitatea sau sângele său, când află că Charlene e fiică-sa.
Cum DiCaprio e cel mai popular din distribuție, personajul său are cel mai mult screentime și, se pare că în ultimii ani și-a găsit un nou arhetip de jucat în filme. De la un sex-symbol titanic (pun intended) al anilor 2000, ridurile și părul facial îi conferă lui Leo statutul de „has been”, autoproclamat încă din Once Upon A Time In Hollywood (2019).
DiCaprio: It’s official old buddy. I’m a has been.
Pitt: Hey! […] Don’t cry in front of the Mexicans!
Ipocrizia face ca DiCaprio să joace tipologia de man of the people (vezi și Blood Diamond), având în vedere că numele sau a devenit omonim cu activismul performativ. Dar știm să separăm actorii de personaje, că doar suntem oameni mari și nu e un secret că imaginea oricărei persoane publice e tot un rol.
Pat Calhoun e un revoluționar ratat borderline conspiraționist care a trecut prea târziu peste etapa de comunist edgy din liceu și care bagă verde 24/7 ca să uite trecutul. Dar e un tată singur care încearcă să își protejeze fiica și chiar se supune în fața ei când au o ceartă mai aprinsă, iar asta îl face mai ușor de simpatizat.
În timp ce Pat e un personaj folosit mai mult pentru comedic relief, Charlene e un personaj tragic – un copil prins la mijloc într-o dispută personală mascată de pretextul circului violent dintre gruparea teroristă French 75 și The Christmas Adventurers Club, o sectă de bogați albi și supremațiști, satiră deloc subtilă a extremismul american de dreapta.
Estetic da, etic nu prea.
Foarte modern în acțiune, filmul are o textură vintage care reflectă un strigăt înapoi în trecut, către pelicule road-trip/western. Peisajele deșertice, suspansul cinematic, conflictul la granița Mexicului și însuși prezența lui Benicio del Toro (Sensei Sergio) amintesc de Sicario (2015), care spre surprinderea mea a căpătat oarece statut de cult classic în ultimii ani.
Iar climax-ul din urmărirea cu mașini creează tensiune printr-o cinematografie orgasmică, folosind mișcarea pe străzile denivelate și liniare din deșert ca un carusel de carnaval într-un decor de Mad Max, dar lipsindu-se de greața de mișcare și schimbarea hiperactivă a cadrelor, tipice capodopelor cinematrografice alde Fast&Furious.
Chiar dacă filmul e doar un alt proiect de-al oamenilor bogați de la Hollywood care încearcă să ne vândă lecții despre fenomene care nu-i afectează pe ei nicidecum, se vede că s-a pus totuși un pic de suflet acolo, iar toată distribuția a jucat impecabil. Merită revăzut încă o dată doar pentru interpretări.
Lecția?
Războiul e nașpa iar oamenii care-l alimentează sunt și mai nașpa.
Activismul devine terorism atunci când iubirea e înlocuită cu violența.
Politica divizează și ne face mai vulnerabili.
Și dincolo de aceste truisme ale filmului, există niște role models care ne arată cum se face treaba bună.
În contrast direct cu Pat Calhoun, Sensei Sergio reprezintă portretul unui revoluționar adevărat. Un om calm, devotat și lipsit de grandomanie ce demonstrează că schimbarea începe de la mic la mare. Spre deosebire de Pat care vrea să schimbe lumea, Sensei doar își ajută comunitatea în mod vizibil, făcând și aura farming simultan prin atitudinea sa de bagabont trecut prin viață.
Iar Deandra, personajul Reginei Hall, are o melancolie în privire care fură fiecare scenă și, în contrast cu Perfidia, ne arată că problemele serioase trebuie abordate cu empatie și seriozitate, nu cu isterie și violență perpetuă.
Deși are 2 ore și 40 de minute, One Battle After Another e probabil cel mai accesibil film al lui Paul Thomas Anderson și, cu toate că e doar o adaptare foarte comercială a unei cărți – Vineland de Thomas Pynchon – e un film aproape decent și merită văzut când vrei să omori timpul.
Cine vrea ceva mai bun și a trăit până acum în peșteră, să vadă No Country For Old Men (2007) al fraților Coen.
