Dacă n-ai trăit sub vreo piatră în ultimele trei luni, e puțin probabil să nu fi văzut măcar o reclamă la filmul ăsta. Feed-ul meu de Instagram era la un moment dat plin doar de asta și de pinguinul nihilist. De la celebrități purtând hanorace cu Marty Supreme și până la sfera din Las Vegas sau colaborarea muzicală cu EsDeeKid, marketingul pentru filmul ăsta a fost ceva din altă lume. Adică, întâlnirea regizată de pe Zoom este cu siguranță o idee briliantă, precum și zepelinul sau folosirea mingilor portocalii în diverse contexte, ca la emisiunea lui Jimmy Fallon. Dar cu toate că a avut parte de un marketing revoluționar pentru industria cinematografică, se ridică filmul în sine la înălțimea așteptărilor?
În primul rând, oricine îți spune că Marty Supreme este un film despre Ping Pong se înșală amarnic. Nu vorbim aici despre un film care se învârte în jurul sportului, precum în F1, Ford v Ferrari, Rocky sau King Richard, ci despre un film în care sportul gravitează în jurul protagonistului, el fiind Soarele în această galaxie cinematografică. Tot ceea ce ne este prezentat în film are loc din cauza lui Marty, el fiind declanșatorul haosului în încercarea de a atinge măreția.
Acțiunea are loc în jurul anilor ’50, într-un New York aflat în punctul maxim de efervescență al visului american. Marty ne este prezentat inițial ca un vânzător de încălțăminte într-un mic butic aparținând unchiului său. Cu toate că este un vânzător cu fler, face asta doar pentru a strânge banii necesari să-și îndeplinească visul: să ajungă cel mai bun jucător de ping-pong din lume, câștigând campionatul mondial. Cred că personajul său reprezintă personificarea replicii a călca peste cadavre, fiind dispus să facă absolut ORICE pentru a-și atinge scopul. În situația asta, vine inevitabil întrebarea: e Marty un personaj de care să te poți atașa, să speri că-și va atinge visul, în contextul în care se folosește de toți oamenii din jurul său?
Cred că răspunsul stă în actoria lui Timothée Chalamet, care jonglează cu măiestrie între momentele de agonie și cele de extaz, păstrând umanitatea personajului intactă. Tipul ăsta este unul dintre cei mai mari actori ai generației noastre pe binemeritate, iar asta nu este prima oară când o demonstrează. Prima oară când mi-a captat atenția a fost în Call Me By Your Name, iar de atunci nu a încetat să aibă roluri grandioase, precum în The King, Little Women, Wonka sau Dune. Poate doar rolul său în Don’t Look Up este o excepție, însă acolo tind să dau vina pe scenariști. Când vine vorba de filmul ăsta, fără îndoială el face toată magia, visul său fiind ceea ce îl alimentează să tot încerce să facă rost de bani, indiferent de cât de nebunească este situația care ajunge. Întreg filmul eu am stat să mă întreb dacă nebunul chiar va ajunge unde și-a propus, având în vedere avalanșa de evenimente ce au loc, iar faptul că mi-a stârnit curiozitatea și a reușit să mă țină în priză până la final este de apreciat.
Regizorul filmului este Joshua Safdie, care e cunoscut mai ales pentru filmul regizat alături de fratele său Uncut Gems, asemănarea dintre filmul ăla și Marty Supreme fiind izbitoare atât în ceea ce privește cadrele și aglomerarea de momente tensionate, cât și în ceea ce privește miza finală. Faptul că am văzut filmul acasă mi-a permis să mai iau scurte pauze în momentele de maximă tensiune, ca să pot rumega ceea ce se întâmplă și să mai comentez din când în cât despre cât de jegos se comportă Marty cu oamenii din jurul său. Ca să fiu sinceră, nu cred că am simțit că vreau ca Marty să ajungă unde și-a propus, ci doar o curiozitatea dacă va ajunge acolo.
Nu avem o situație similară precum cea a Jokerului lui Joaquin Phoenix, în care înțelegi felul în care societatea l-a influențat pe Joker să ajungă marele răufăcător din Gotham. În Marty Supreme vedem un personaj egocentric și arogant care nu ia în calcul posibilitatea de a nu ajunge cel mai bun jucător din lume. Iar chestia asta fascinantă, să vezi un om care se strecoară prin gaura cheii pentru a avea un moment în care vede mult imaginata glorie.
Un aspect surprinzător de plăcut în film este jocul lui Tyler the Creator. Nu sunt neapărat o fană înfocată a sa, însă am mai urmărit interviuri cu el, iar personajul Wally i se potrivește mănușă. Nu știu cât de bun ar fi în alte roluri, deoarece pare a fi vorba de un personaj similar cu felul în care este el în viața reală, însă aici face o treabă de minune, aflându-se la polul opus față de Marty: un prieten loial care e dispus să ajute fără să aibă vreun interes ascuns.
Odessa A’zion face o treabă bună în rolul lui Rachel Mizler și sper să o mai vedem în alte filme de talia acestuia, fiindcă o cred capabilă să fure lumina reflectoarelor. Gwyneth Paltrow în schimb nu mi s-a părut că se distinge prin nimic nou, părând a o juca din nou pe Pepper Potts din Iron Man. Nu mi se pare că mimica ei denotă o dedicare pentru rolul ăsta, ca și când replicile ar fi spuse fiindcă este rândul ei să vorbească, nu fiindcă simte că trebuiesc rostite.
Ca să nu dau un mare spoiler, am să spun doar că scena cu mierea are un rol clar în întreaga economie a filmului, și anume aceea de a exemplifica felul în care un moment profund tragic este perceput de Marty drept un act de măreție personală. Finalul ne subliniază de fapt întreaga esență a celor două ore de film: obsesia lui Marty reprezintă la bază fuga de responsabilitate, o încercare de escapism continuă din mrejele realității. Acest comportament grotesc și lipsit de scrupule reprezintă un scut creat de Marty în fața inexonerabilelor legi ale vieții de muritor.
Ca să răspund pe bune la întrebarea din primul paragraf, da, Marty Supreme este un film bun, un film chiar foarte bun aș zice, însă doar timpul ne va spune dacă va ajunge să aibă un loc printre greii filmelor din acest început de secol, precum Inglorious Bastards sau Interstellar. Un lucru care nu poate fi negat în schimb este că marketingul făcut pentru el este cu adevărat ceva revoluționar pentru industrie și va produce o schimbare cu privire la promovarea filmelor.
