Una din trăsăturile bizare ale oamenilor e nevoia de senzații tari. Iar senzațiile tari vin în multe forme, după cum bine știm. În ziua de azi există o variație așa mare în vânătoarea de adrenalină încât fiecare dintre noi poate să își găsească propria patimă – de la plimbări cu mountain bike-ul în păduri pline de urși, sporturi de contact și maratoane până la jucat DotA competitiv și, în cazuri mai tragice, înrolararea ca mercenar sau colecționarea capacelor de sticlă.
Însă una din cele mai accesibile și larg acceptate forme de euforie este condusul la viteză mare. În trafic îi spune teribilism și e o idee foarte proastă, dar în cadrul unui eveniment reglementat în care participă profesioniști, îi spune competitive racing.
Și aici iarăși avem o multitudine de opțiuni: rallying, drag racing, drifting, motocross, stock car racing (NASCAR) și tot așa. Dar dintre toate cursele pe roți, una e mai cu seamă decât toate celelalte la un loc – Formula 1.
În ciuda aparențelor, Formula 1 e mai mult decât oameni foarte bogați care conduc mașini foarte scumpe. Cel puțin așa zic fanii. E o competiție motorsport la cel mai înalt nivel unde tehnologia se îmbină cu fizica și prestigiul pentru a arăta care echipă din cele 10 e capabilă să câștige o cupă foarte importantă – Grand Prix.
Fiecare echipă are doi participanți și trebuie să adune un punctaj cât mai mare într-o serie de curse ca să ia cupa. Există două cupe – una pentru cel mai bun șofer și una pentru cea mai bună echipă. Fiind o competiție de echipă, magia se întâmplă atât pe circuit cât și în fabricile auto ale echipelor, iar ceea ce vedem noi este vârful icebergului.
Cum fiecare sport are ecranizările sale, s-a întâmplat anul acesta să avem parte de filmul F1, cu Brad Pitt în rol principal.
Ce reprezintă acest film, atât pentru fanii sportului, cât și pentru cinefili?
I FEEL THE NEED, THE NEED FOR SPEED
Deși s-au mai făcut filme despre F1, titlul omonim sugerează că acesta ar fi emblema sportului. Joseph Kosinski, regizorul, nu e la primul proiect despre adrenalină. Top Gun: Maverick, continuarea clasicului din 1986 e tot mâna lui și merge pe același principiu – bătrânul experimentat revine ca să învețe generația nouă meserie. Inclusiv tehnica de mounted camera e folosită și aici, pentru a reda feeling-ul ăla de tunnel vision.
Povestea e destul de cookie cutter, dar pentru o audiență largă, a fost un film peste medie. Toți care vor sa-l vadă au un singur lucru în minte: mașini foarte rapide. Iar filmul oferă din plin. Secvențele oscilează rapid pe o coloană sonoră infuzată cu testosteron de titanul coloanelor sonore, Hans Zimmer.
Și când spun că e un film cookie cutter, nu exagerez deloc. Avem o echipă fictivă care e cea mai proastă din cele 10, deci automat trebuie să câștige la final. Avem un beef din trecut între personajul lui Pitt și cel al lui Javier Bardem, care cred că ar fi trebuit explorat mai mult. Avem și un love interest- personajul lui Kerry Condon (Banshees of Inisherin, In the Land of Saints and Sinners) și un conflict în prim-plan cu șoferul tânăr interpretat de Damson Idris, care nu a jucat în chestii așa relevante dar a avut un delivery formidabil și sper să prindă proiecte mai ample.
Dar cu toate că e superficial și predictibil pe alocuri, cinematografia și scenariul au fost mai mult decât suficient de bune încât să mă țină în priză în loc să doomscrollez pe Instagram până se întâmplă ceva interesant. Cred că ritmul filmului a fost direct inspirat din senzația de condus competitiv, pentru că nu există deloc momente de pauză. Mereu se întâmplă chestii.
CINE ȘTIE, CUNOAȘTE
Am avut inspirația să văd filmul la cinematograf împreună cu un prieten care chiar urmărește F1. Bine am făcut, pentru că sunt o mulțime de cameos ale personalităților importante din lumea sportului. De fapt, e așa de ancorat filmul în realitatea sportului încât ceilalți concurenți sunt toți reali. Îl avem pe Max Verstappen care e actualul campion 4 ani la rând, îl avem pe Lewis Hamilton care e unul din producătorii filmului și are rolul de final boss în ultima cursă, îi avem și pe Charles Leclerc, Lando Norris și Carlos Sainz din echipele Ferrari și McLaren și Toto Wolff, CEO-ul echipei Mercedes.
Filmul a reușit să creeze o poveste fictivă într-un context real fără să se transforme într-un documentar.
Și să fim serioși acum, cine merge la cinema să vadă documentare despre sport?
FINISH LINE
Filmul F1 e o experiență cinematografică imaculată, indiferent dacă ești fan sau nu. Având în vedere că lumea s-a cam plictisit de filme generice de acțiune, horror-uri mid cu A.I. sau comedii romantice cu Hugh Grant și Colin Firth, un film despre pasiunea pentru sport și spiritul de echipă a fost ca o gură de aer proaspăt.
Nu e ușor să faci un film de acțiune fără lupte, arme sau subiecte fumate de film gen siguranța națională, dar F1 e în mod absolut un film de acțiune. Prezintă riscuri reale, situații impredictibile și conflict de ego. Și merge atât de departe încât să arate și latura business a sportului și cum doctrina corporatistă pune shareholderii mai presus de echipă și sport în sine.
Iar Javier Bardem și Brad Pitt au avut o chimie atât de bună încât chiar s-a resimțit ideea filmului de a face artă din pasiune – racing for the love of racing. Cred că Brad Pitt are ceva clauză în contract să joace un rol badass în fiecare film, fiindcă scena de la final cu competiția Baja 1000 a rezonat în toată sala.
Bănuiesc că nu o să existe un sequel, pentru că ar fi dubios rău să-i spună F2.
