Pentru nespecialiști, filmele românești abia ies din zona clișeelor cu planuri secvență, ciorbe mâncate în timp real și sunet prost. Și ies grație și unei avalanșe de filme comerciale care să străduiesc de zor să ajungă la Sfântul Graal al cinematografiei noastre – o comedie bună. Putem face drame hardcore, care să aibă pe poster logouri cu frunze și urși, dar nu putem face o comedie decentă. Change my mind! Un film biografic cu buget mare (pentru noi; cel mai scump de până acum) are, prin urmare, șansa să schimbe percepția asta. Poate să facă chiar ceva mai mult.
Cravata galbenă, filmul dedicat vieții și remarcabilei cariere a dirijorului Sergiu Celibidache, s-a prezentat ca o colecție de cifre amețitoare, înainte ca primele cadre să fi rulat pe un ecran de proiecție. Un buget de 20 de milioane de dolari, fonduri românești 100%, 57 de locații de filmare care să recreeze 11 țări și 70 de ani de istorie, câteva mii de figuranți, toate resursele astea întinse pe parcursul a 7 ani, cu războiul din Ucraina și pandemia de COVID-19 în mijloc. O desfășurare de forțe impresionantă, fără îndoială și, poate, începutul unei ere mai big budget și la noi(?); dar tot tabloul acesta al efortului este doar asta – o privire în spatele filmului, acolo unde se cheltuiesc bani, se fac deconturi, se construiesc decoruri și o armată de oameni care nu apar în luminile rampei muncesc de zor, oameni care apar în lista de final, pe care cel mai adesea se aprind luminile și lumea pleacă. Măsura valorii filmului nu poate fi aici.
Poate ajută să începem discuția vorbind despre distribuție, pentru că și ea, în sine, e un eveniment pentru cinematografia românească și dincolo de cifre, numele acestea impresionează și ele. Sigur, de colaborări au mai avut parte cineaștii români. Nu ar fi prima oară când într-un film românesc joacă actori străini de renume. Însă Cravata galbenă e un star studded cast pentru noi. Însuși posterul ne face să ne îndoim că e un film românesc. John Malkovich, Sean Bean, Miranda Richardson, Kate Phillips și, nu în ultimul rând, Ben Schnetzer care îl interpretează pe Sergiu Celibidache în tinerețe și până la vârsta adultă (care are și cel mai mult screen time). John Malkovich face un rol foarte bun (dar când nu face el?) cu ce i se oferă, fragmente din bătrânețea lui Celibidache, prilejuri de rememorări și de conflicte cu fiul lui, Serge, legate de inflexibilitatea masterului în privința înregistrării concertelor. Sean Bean are semnificativ mai puțin de muncă în rolul tatălui lui Sergiu Celibidache, interpretând un tată sever, de familie bună, care-i vorbește fiului în clișee, îl pedepsește clișeic (și off screen) și în general face minimul necesar pentru a bifa figura paternă severă, incapabilă de a înțelege înclinațiile artistice ale copilului său (spoiler – voia o carieră politică pentru fiul lui). Miranda Richardson are și mai puțin screen time, dar rolul ei discret, de soție împăciuitoare e reconfortant în opoziție cu atât de mult over-acting regăsit în film.
Cu mici excepții, toată lumea își face treaba și exact așa se simte – că e un job, că oamenii joacă, constrânși de un scenariu care nu-i prea lasă să fie umani. Dialogurile sunt rigide, aproape fiecare replică e rostită să aibă greutate, să fie un posibil sound bite, astfel că filmul e previzibil și dacă biografia lui Sergiu Celibidache nu îți e familiară. Distribuția asta „de zile mari” mai introduce o problemă. Nu știu dacă a fost vreodată discutată ideea (în faza de pre-producție) folosirii limbii române, dar cert e că asta nu s-a întâmplat. Firește, ar fi însemnat costuri și eforturi uriașe. Nici Malkovich și nici Sean Bean nu vorbesc română. Astfel că, cu excepția câtorva fraze în română, stranii și fără o logică anume, în film se vorbește engleza. În Iașiul copilăriei lui Sergiu Celibidache se vorbește o engleză impecabilă, la fel și mai târziu în București și oriunde. Pardon, cu excepția Germaniei, unde se vorbește… germană. Engleza în sine nu ar fi fost o problemă. E o convenție pe care o putem ușor accepta. În Iisus din Nazaret nu se vorbește aramaica, iar în filmele cu și despre vikingi nu se vorbește norvegiana veche. E perfect în regulă gradul ăsta de ne-realism. Ce nu e în regulă, e folosirea unei limbi sau a alteia după cum pică bine. Adică engleză în general, germană când suntem plasați în Germania (și atât). Se ajunge astfel și la situații de un comic involuntar – tânărul Celibidache se teme că nu le vorbește bine limba experților americani din Germania postbelică, veniți să caute un dirijor. Well, ai vorbit-o foarte bine până acum, you can do it!
Nu e deloc lipsit de importanță faptul că filmul este regizat de chiar fiul lui Sergiu Celibidache, Serge Ioan Celibidachi, iar printre producători este și soția lui, Adela Vrînceanu-Celibidachi. Filmul este, deci, un omagiu care imită forma filmelor „din afară” (ceea ce „iese”, la bugetul menționat) și are toate avantajele și dezavantajele oricărei pelicule biografice. Adesea e greu de zis dacă avantajele și dezavantajele genului nu se contopesc, dacă nu cumva avantajele sunt niște capcane. Precizarea că filmul se inspiră din fapte reale forțează mâna privitorului. Cum poți contesta ceva ce s-a întâmplat chiar așa? Bine, nu chiar așa, pentru că e imposibil de surprins și condensat viața cuiva într-un film, orice film și oricât de lung ar fi (iar Cravata galbenă se apropie de trei ore, deci nu tocmai puțin). Însăși ideea asta, ca o formulă introductivă de basm, ne plasează într-o lume în care tindem să fim mult mai puțin critici. La final putem rămâne cum impresia că știm cum a fost viața lui Sergiu Celibidache (sau a oricui altcuiva devine subiect de film) sau cu o senzație școlărească de „n-am citit cartea, dar am văzut filmul”.
Vizual, filmul e frumos; în sensul că arată ca o producție hollywoodiană. Cadrele sunt bine saturate, Iașiul începutului de secol XX arată mai bine ca azi (deh!), sunt și multe efecte vizuale inevitabile care nici ele nu arată rău – mă rog, arată ca în oricare altă lume artificială. Bucureștiul interbelic readus la viață, cu clădirea CEC-ului și Palatul telefoanelor ca landmarks ușor de recunoscut, e cum fusese odată – un oraș frumos. Discuția despre felul în care majoritatea filmelor din ultimele decenii arată la fel nu e nouă și nu merită multe comentarii în plus. Filmele arată la fel pentru că sunt produse la fel. Se vor a fi eye candy, nu provocatoare, pentru a se integra mai bine în fluxul nesfârșit. De la un moment dat publicul începe să creadă că așa arată un film. Cravata galbenă e, fără context, un film de la Hollywood cu John Malkovich și Sean Bean (care a jucat Lord of the Rings, remember?) cu o poveste previzibilă nu doar pentru că știm ce s-a întâmplat în realitate și cu multă căldură. Un film despre relația tată-fiu și despre copilăria grea a unui geniu.
Cu contextul de rigoare, e un omagiu al fiului adus tatălui, o privire care nu prea lasă loc de accente umane printre atâtea clișee. Încăpățânarea lui Celibidache de a nu se lăsa înregistrat, felul în care privea muzica dept o experiență aproape divină, care nu se poate da mai departe prin niciun mediu (rămâne impasibil la salturile tehnologice ale industriei audio) ci doar trăi atunci și acolo, după care încetează să mai existe, ar fi fost subiecte de explorat mai în detaliu. Poate subiecte de film în sine, fără melodrama copilăriei și a altor pași tipici. Felul în care Celibidache a iubit muzica și i-a apărat sințenia chiar dacă asta însemnat un elitism feroce, e un subiect demn de o nouă ecranizare. Dar asta ar fi făcut filmul mai nișat, mai puțin de public. Iar Cravata galbenă e un film de public.
În loc de concluzie, un comentariu de pe Letterboxd: „He refused to be recorded to keep music pure. Joke’s on him: now he’s in 4K with subtitles.”
