Există un miros specific pe care îl degajă acele povești cu ambiție artificială și apatie narativă. Nu vorbim despre eșecul de box-office, ci despre acel damf de neglijență culturală, de rutină narativă, de copy-paste emoțional. Vara cinematografică: coregrafiile de bătăi numa’ bune de PRO TV.
Dar nu doar mirosul în sine e problema, ci ce anume încearcă el să ascundă. Două dintre produsele verii, unul mai încrâncenat și mai autovictimizant decât celălalt, se încadrează în tipologiile distincte, dar tragic familiare, ale divertismentului contemporan: pe de o parte, avem sexualizarea violenței ca formă de „empowerment” feminin: Ballerina, regizat de Len Wiseman, iar pe de altă parte, super-simplificarea conflictului global ca structură narativă pentru băieți mari cu gadgeturi: Mission: Impossible #… cât a ajuns?, regizat de Christopher McQuarrie.
Ceea ce le leagă nu este doar nevoia compulsivă de a impresiona prin explozie sau prin suferință stoică, ci modul în care ne servesc aceeași poveste: durerea produce eroi, iar eroii nu au timp de introspecție, de relații reale, de vindecare. Au doar misiuni.
Ballerina, dacă te doare destul de tare, ești bună de muncă
Foto: instagram / ballerinamovie
E o regulă nescrisă a narativului de răzbunare: dacă nu ai suferit suficient, nu meriți un prim-plan. Așa că asistăm la o introducere care justifică toată violența ulterioară. Și cu cât e mai rarefiată estetic cu atât e mai digerabilă publicului larg.
Reflecția matură asupra pierderii, a izolării sau chiar a felului în care ne autodistrugem sub pretextul „puterii”, e sacrificată pentru arme ascunse în rochii de seară și băi de sânge coregrafiate. Se simte o formă de cinism în felul în care filmul manipulează empatia: protagonista nu este bună la început tocmai pentru că n-a suferit suficient. Ca și cum trauma s-ar putea cuantifica și converti într-un scor de performanță. De-a lungul drumului, ea devine din ce în ce mai izolată și eficientă, până ajunge un instrument ideal pentru „piața muncii” a răzbunării. O piață unde armele sunt cumpărate cu ușurință, unde fiecare necunoscut oferă sprijin și fiecare cunoscut trădează.
Durerea este atât de valoroasă încât produce un super-erou? De ce să cultivăm relații sănătoase, când putem merge direct la sală, să ne antrenăm până la extincția emoțională, și să fim admirați pentru asta? Ballerina nu doar că ignoră complexitatea lumii în care trăim, ci o rescrie simplist: relațiile nu contează, comunitatea nu ajută, iubirea e o slăbiciune și vine din răzbunare.
Mission: Impossible – The Final Reckoning, dacă nu faci nimic, e vina ta
Foto: deepfocusreview.com
Filmul funcționează ca o lecție de morală pentru copii: eroul e chemat, lumea e în pericol, doar el o poate salva. Și dacă refuză, toată distrugerea e vina lui. Este genul de logică punitivă care domină narativele de „acțiune masculină”: individul salvator, plasat în centrul unei rețele de comploturi care au nevoie de el ca să fie înțelese. Și, bineînțeles, deconstruite.
Estetică a insensibilității:
Foto: instagram / ballerinamovie
Ambele filme operează într-un vid moral, unde ideea de „vindecare” este sinonimă cu „răzbunare” sau „control absolut”. Unde trauma este carburant, nu o rană care necesită grijă. Unde eroul este mai eficient cu cât este mai singur și mai tăcut. Realitatea, în schimb, e mult mai dezordonată. Relațiile nu se destramă doar pentru că „ești în misiune”, durerea nu dispare cu o lovitură bine plasată, iar răzbunarea nu te reface, ci te scufundă. Avem psihoterapeuți nu pentru că suntem slabi, ci pentru că înțelegem că a fi uman înseamnă mai mult decât a fi „bun de bătaie”.
Ce rost mai are vara cinematografică, dacă devine doar un sezon al hipertrofiei testosteronului și al distorsiunii suferinței? Dacă nu e despre reflecție, nici despre plăcere, nici despre invenție, ci despre reciclarea acelorași idei, dar cu față nouă și cu cascadorii mai costisitoare (vezi aici coregrafia de spart farfurii din Ballerina).
