Gânduri și gânduri. O fugă de singurătate e pretutindeni în jurul meu. De fiecare dată când primesc în diferite contexte întrebarea „Cine te va însoți?” și răspunsul meu e „Nimeni. Merg singură.”, apare o mirare pe fața multora din familia mea. Mirare urmată, bineînțeles, de clasicele întrebări: „Singură?? Dar n-ai găsit pe nimeni să vină cu tine?” Mereu îmi opresc discursul aici. Mă minunez și eu de ei, căci niciodată nu mi-a plăcut să las să treacă vreo reacție fără să nu le-o întorc. Ce-o fi în mintea lor – mă întreb – și de ce le e așa frică să fie singuri?

Mereu mi-a fost oarecum frică să-i întreb deschis pe adulții din jurul meu de ce le este așa frică de singurătate și eram 100% sigură că ar fi fost oricum rezolvată cu o negare a sentimentelor din partea lor. 

Am mers totuși să-mi caut răspunsul în chiar orașul care mi-a creat sentimentul de singurătate – Cluj. Din fericire, se mai fac și lucruri care să te scoată din starea asta. Așa că am mers la instalația „Conexiuni fragmentare. Un muzeu al singurătății”, ghidată de propriile sentimente. De fapt, dacă e să recunosc, mă simt des singură. Am simțit totuși că locul acela era pentru mine. 

„Muzeul singurătății” avea să-mi arate singurătatea ca sentiment colectiv. Avea să-mi arate că poate oamenii din jurul meu se simt și ei la fel, doar că e greu să ne dăm seama de asta, într-o lume în care căutăm să mascăm acest sentiment, ca nu cumva să afle lumea că nu avem pe nimeni. 

Am găsit acolo obiecte și povești în care m-am regăsit puțin câte puțin. În absolut toate a fost măcar un sentiment pe care să-l fi simțit.

Frica de a face greșeli în tinerețe, pe care să le regret la bătrânețe. Frica de a pierde oameni la 20 de ani și de a-i reîntâlni random pe la 50 de ani, schimbați de timp. Experiența primei iubiri, aia de te distruge de nici nu mai știi cine ești. Desprinderea de tot și restaurare internă. Speranța din tinerețe, care se schimbă în singurătate la maturitate. Anxietate. „Nu mă mai recunosc”. Senzație de sufocare. Fotografii ale propriei umbre. Oameni singuri, priviți mereu cu milă. „Fii mai iertător cu tine!!”. O grămadă de „nu ar fi trebuit să…”. Oameni dragi care au suferit din cauza mea. Iubire de sine. Respect de sine. „Pentru cine te gătești așa?”. Decizii luate din inimă – am lăsat-o prea mult să mă conducă. „Nu m-a iubit niciodată; a făcut-o din ambiție.” Gândul că o să ajung la bătrânețe să povestesc cu lacrimi în ochi despre propriile povești de iubire. „Rabdă dacă ai fost proastă.” „Nu am vrut ca oamenii să sufere pentru mine.” „Nu fiți bătrâni de tineri!!”.

Sunt câteva fraze și sentimente pe care le-am auzit și simțit la expoziție. Toate lucrurile cu care am rezonat, pe care le-am simțit de prea multe ori, dar care m-au lăsat, totuși, cu lacrimi în ochi. M-am gândit că mai multe nu are rost să scriu. E greu să pui în cuvinte o astfel de experiență, pentru că nu se simte la fel decât dacă mergi acolo să descoperi propria relație cu singurătatea. 

Expoziția presupune să privești o „colecție” de obiecte care, pentru persoanele ce le-au adus acolo, au legătură cu singurătatea. Pentru fiecare lucru este câte o poveste, iar tematicile din povești sunt destul de diverse, dar toate rezumă experiența de a nu (mai) avea pe nimeni în momente diferite ale vieții. „Muzeul” acesta are ceva personal. Te atinge pe inimă într-un fel unic și te face să te gândești la propria ta poveste. La ce ai spune oamenilor despre singurătatea ta. Te face să te întrebi, a mia oară, „tu cine ai devenit de fapt în toți anii ăștia și cine ești când te vezi singur?”

Expoziția „Conexiuni fragmentare. Un muzeul al singurătății” este concepută de Asociația „Create. Act. Enjoy.” și se poate vizita la Casa TIFF din Cluj-Napoca, până pe 10 noiembrie. Intrarea este liberă.