Stau pe ponton, uitându-mă la lacul „Ciuperca” . Am băgat mai devreme un wrap cu pui și momentan îmi beau cafeluța de după-amiază, căci îmi place să mă întrec cu somnul, să vedem care cedează mai repede. Apa are un miros abundent de alge. Sau cel puțin sper că de la asta vine mirosul. Fântâna din centrul lacului produce un susur monoton, fiind probabil ceea ce generațiile anterioare ar fi numit ASMR.

Relația dintre mine și orașul Tulcea este una care, fie că vreau, fie că nu, va dăinui probabil pe viață. Din moment ce cea mai mare parte din rudele mele se află aici, în fiecare an stau o perioadă în „coada peștelui” . De fiecare dată când mă întorc, Tulcea îmi pare un oraș rupt de stilul meu de viață, stil cufundat în productivitate.

Aici, îmi permit să respir, să mă uit în jur și doar să admir realitatea care mă înconjoară. Fiecare colțișor îmi aduce aminte de un moment din copilărie și mă aruncă într-un vid de nostalgie, pe când eram o moțată cu obraji pufoși și dinți de iepure, care îi spunea bunicului: „Fă-mă cocuță și du-mă la încătărie. Vreau să mănânc plătite.” 

În ciuda faptului că stresul de a-mi vizita întreg familionul îmi suflă în ceafă, am ajuns recent să apreciez mai mult valoarea timpului petrecut cu cei apropiați. Clepsidra timpului nu se oprește, iar asta nu văd doar în ridurile de pe frunțile bunicilor, dar și în oraș. 

Cu toate că Tulcea rămâne în continuare un oraș relativ micuț, nu pot să mint zicând că nu văd schimbări din ce în ce mai notabile la nivelul orașului. Acum doi ani nu țin minte să fi fost pontonul de pe care scriu acum, grădina plină cu flori din apropierea lacului, stadionul pe lângă care trec în drum spre a-mi lua clasica shaorma de la „La tăticu’’ (cereți sosul secret dacă iubiți gustul picant, o să vă ardă pe suflet). 

Până și faleza unde mă plimba tata în cârcă când eram mică a fost recondiționată. Seara, ai parte pe aceasta de un balet pe muzică al apei luminate într-un amalgam de culori. Starea de calm pe care acest oraș mi-o oferă este ceea ce sper să nu se schimbe niciodată. Posibil ca acest lucru să se datoreze unei industrializări mai slabe a locului. Orașul pare în continuare ca fiind construit pentru oameni, nu pentru mașini, lucru pe care îl apreciez enorm. Iubesc să am pe unde să mă plimb, înconjurată de natură și chicote de copii, zărind la fiecare bancă băbuțe strânse la bârfă.

Sper ca fiecare să aibă o Tulcea a sa, unde să-și poată lua un timp de răgaz pentru a uita de stresul muncii sau al învățatului. Astfel de oaze de reflecție pot fi o binecuvântare în tumultul vieții de zi cu zi. Au puterea de a alunga ceața ce inhibă gândirea. Cel puțin, eu simt că în rarele momente când ajung aici, îmi aduc aminte de frumusețea care se regăsește în simplitatea vieții. Gustul plăcintelor cu brânză al bunicii este curcubeu pe cerul gurii, iar discuțiile filosofice cu văru’ meu îmi trezesc noi perspective asupra vieții de zi cu zi și mă fac să plec cu o duzină de recomandări noi de carte.