Am scris acest articol pentru a ajuta la conștientizarea realității oribile pe care o trăiesc oamenii care suferă de tulburări de alimentație.

Există o șansă de recuperare? DA, există! 

La momentul realizării acestui articol am 15 ani și opt luni și aceasta este povestea mea despre cum am învins anorexia după doi ani de boală.

O succintă punere în context…

Eram un copil îndrăzneț, vorbăreț, îmi plăcea să mi se facă poze și iubeam mâncarea. Nu mâncam în exces, dar aveam un metabolism mai lent decât majoritatea  copiilor de vârsta mea și nu puteam să practic niciun sport din cauza unor probleme cardiace cu care m-am născut. Greutatea se observa puțin, dar nu eram obeză, nu eram nesănătoasă, eram doar puțin mai plinuță decât era cazul.

Problemele au început în 2014, anul care mi-a marcat existența.

  Prima mea zi în clasa pregătitoare a fost ziua  în care a început  totul. Aveam 6 ani. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, purtam o bluză,  nu era strâmtă, o bluză obișnuită. La un moment dat, dintr-o dată, un copil din clasa mea mi-a  înțepat brusc abdomenul cu degetul arătător și apoi a izbucnit imediat în râs. Eram uluită, nimeni nu mai râsese de mine așa. Eram confuză și șocată, iar când doamna învățătoare l-a întrebat de ce a făcut asta, a spus că i s-a părut amuzant faptul că  burta mea se mișca atunci când pășeam. Îmi venea  să plâng. A fost prima dată în viața mea când m-am simțit nesigură în privința greutății mele.

Desigur, am fost numită „grăsuță” și „rotunjoară” de familia mea și de cunoștințe chiar și înainte de acel moment. Nu am luat-o niciodată prea în serios, deși, presupun, nu știam cum să o fac, de fapt. Nu m-am simțit niciodată ca și cum ceva ar fi în neregulă cu mine până în acea zi cataclismică, care a lăsat un gust amar în urma sa.

Câțiva ani mai târziu, eram în clasa a treia. Aveam 9 ani. Problemele mele cu stima de sine au continuat să crească. Îmi strângeam constant abdomenul, voiam să arăt și eu ca celelalte fete. Obișnuiam să cred că erau mai frumoase decât mine și aspiram să arăt și eu așa. Totodată, am început să urăsc  fotografiile. Singurul lucru pe care îl puteam vedea erau obrajii mei rotunzi și abdomenul meu disproporționat.

Puțin timp mai târziu, a început și bullyingul. Am fost lovită și batjocorită pentru că eram considerată o ciudată, în realitate eram doar timidă și îngropată în  complexe pe care încercam să le ascund. Unele dintre poreclele pe care le-am primit erau „balenă”, „butoi” sau „grasă urâtă“. Durea să fiu numită așa în fiecare zi, dar încă nu credeam în întregime ceea ce auzeam, pentru că părinții mei continuau să-mi spună că tot ceea ce conta era inteligența şi că eram frumoasă în felul meu.

Trei ani mai târziu, eram în clasa a șasea. Aveam 12 ani. Am început să mă înfometez. Remarcile răutăcioase și jignitoare ar copleși orice persoană la un moment dat, nu-i așa? Evident că da, mai ales pentru un copil. Clasa a șasea a fost momentul în care am ajuns la limita toleranței mele de a fi mereu marginalizată, ignorată și înjosită, momentul în care am realizat că ar trebui să iau lucrurile în propriile mâini. Nu știam în ce urma să intru.

La început, am început să sar peste o masă pe zi, sendvișul pentru școală. Am continuat așa timp de câteva luni și la un moment dat am început să mă obișnuiesc cu foamea. Nu era suficient. Nu a fost niciodată suficient. 

Apoi a venit carantina, odată cu pandemia de COVID-19. În acea perioadă,  eram acasă cu părinții mei toată ziua, așa că trebuia să mănânc indiferent dacă voiam sau nu. Am început să intru în panică, nu știam ce să fac, îmi era frică că o să cresc și mai mult în greutate. În cele din urmă, am găsit o soluție: voma autoindusa. A fost oribil. Am făcut-o atât de des încât dinții au început să mi se deterioreze, din cauza acidului gastric care era amestecat cu mâncarea pe care mă forțam să o elimin.

Înainte să realizez, a venit vara și carantina a fost ridicată. Am început să mă amestec cu oameni nepotriviți. Acela a fost momentul în care am atins cel mai dramatic punct al bolii mele. Am început să mă înfometez din nou și de data aceasta nu săream doar peste o masă sau două, dimpotrivă nu mâncam nimic zile întregi, cea mai lungă perioadă fiind de patru zile. Eram amețită și abia mă puteam ridica fără să cad, dar eram fericită. Eram mai slabă. Încă nu era suficient. Complimentele au început să apară și nu mai eram la fel de marginalizată, dar încă nu era destul. Voiam, nu, de fapt, aveam NEVOIE de mai mult.

Părul a început să-mi cadă, iar oasele să îmi străpungă pielea. Nu puteam dormi. TOT nu a fost de ajuns. Complimentele au început să se transforme în priviri  dezgustate însoțite de cuvinte precum „uită-te la schiloada aia”. Am cedat. Niciodată în viața mea nu am plâns atât de tare. Odată cu asta au apărut întrebările: „Pentru cine făceam toate astea?” „Care era scopul acestei suferințe” ?

După aceea, am realizat că pentru mine ar trebui să fac o schimbare. Că ar trebui să fac totul pentru MINE, nu pentru altcineva. Până am ajuns în acest moment, trecuseră doi ani. Aveam 14 ani. Eram încă bolnavă, încă mă luptam. Am început să mănânc din nou, însă progresul nu este niciodată o linie dreaptă. Sunt suișuri și coborâșuri și momente de liniște. Au fost momente în care, când vedeam că mă îngraș din nou, voiam să mor și dorința de a mă înfometa reapărea. Erau și momente în care eram fericită, mâncând lucruri pe care credeam că nu le voi mai mânca vreodată, cum ar fi ciocolata și chipsurile. 

După ce am început să îmi revin, le-am spus și părinților mei. Să spun că au fost șocați, ar fi un eufemism, dar mi-au susținut călătoria înapoi spre sănătate. Acum am 15 ani și opt luni. În sfârșit pot spune că m-am vindecat. Da, s-ar putea să mai am momente de îndoială și da s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată la felul în care eram înainte să se întâmple, așa cum o bucată de hârtie, odată mototolită, nu mai poate fi niciodată la fel. Dar am depășit anorexia. Am supraviețuit.