Compulsii și obsesii împletite cu tulburarea de personalitate borderline.

 Povestea mea începe într-o zi de iunie. M-am născut într-o familie frumoasă, clasa de mijloc, nimic ieșit din comun. Cel mai basic scenariu posibil. Un copil normal, curios din cale afară. Până aici totul pare normal. Și așa este. Sub nicio circumstanță începutul vieții mele nu justifică ceea ce urma să se întâmple. Așa că da, este complet în regulă să fii ok și să nu fi, în același timp. Fac un efort disperat să așez totul în ordine căci mintea mea șterge amintiri și clipe. Toacă tot ce sunt. Încearcă să mă protejeze. Mă stăduiesc. Chiar o fac. Să fie fluent, pe înțelesul tuturor. Sunt aici să împărtășesc o poveste ce se vrea să ajute pe alții în lupta crâncenă cu propriul creier. 

  Undeva, la sfârșit de 2009, începutul luptei dintre mine și tulburarea obsesiv-compulsivă. Compulsii și obsesii împletite cu tulburarea de personalitate borderline.

 Ziua în care mi s-a scris destinul a fost o zi oarecare. Nimic nu avea să mă anunțe ceea ce avea să urmeaze, fiecare clipă, minut, oră, zi, lună, an apoi ani de chin. Eram doar eu, la cei cinci ani ai mei, cu puzzle-urile mele. Fericită, cu doi părinți tineri și minunați. Fericirea mi s-a spulberat când la televizor a început să ruleze filmul 2012. Încă îmi aduc aminte fiecare scenă din film. Cum priveam speriată tragedia întregii omeniri, de parcă purtam, acum, povara ruperii pământului în milioane de bucăți pe umerii mei mici. Filmul s-a terminat, dar un roi de albine îmi zumzăia acum în creier. Constant. De parcă anunțau o adevărată tragedie. Fiecare mușchi din corp mi se încorda; transpiram. Aerul părea puțin. Urma ceva. Ceva de amploare. Ceva ce avea să-mi despartă creierul la fel cum se întâmplase în film cu pământul. În câteva momente, gândul intruziv apăru din roiul de albine ce se plimba nestingherit prin capul meu.

                        O să vină sfârșitul lumii, mami și tati vor muri, vei rămâne singură.

        Un alt gând mi-a șoptit parcă la ureche că pot evita această tragedie iminentă. Dacă mă rog suficient, de câte trei ori, îi voi ține pe ai mei în viață. Drept urmare nu voi rămâne singură. Așa că am început să mă rog. Nu știam prea multe rugăciuni, dar Înger Îngerașul meu TREBUIA să ajute. 

             Episoadele astea s-au repetat iar și iar și iar. Ca într-un vals unde muzica se aude nesfârșit. Temele au fost diverse întodeauna, dar se îndreptau spre același punct. Frica că voi rămâne singură, abandonată. Ai mei n-au observat ce se petrece cu mine. Niciodată. Îi iubesc de mor, dar în același timp mă zdruncină din temelie faptul că n-au observant. Și de undeva, a răsărit furia și frica. Care s-au împletit și au făcut din teama de abandon o ditamai gaura în sufletul meu. Jumătate de viață am plâns chinuită de gândurile intruzive și compulsiile nesfârșite. Nu a existat un an în care să nu am un episod de OCD sever. Tulburarea obsesiv-compulsivă se manifestă, așa cum îi spune numele, prin obsesii și compulsii. Obsesiile sunt gânduri, imagini tulburătoare, obsesive, intruzive. Compulsiile sunt anumite obiceiuri menite să reducă anxietatea. Cum funcționează împreună? Apare gândul intruziv, de exemplu o să vină sfârșitul lumii, pentru a preveni acest lucru și pentru a scade din anxietatea provocată de gând trebuie să zic o rugăciune. Obsesiile și compulsiile sunt foarte variate de la om la om putând să ia o mulțime de forme.                     

                Cu timpul tulburarea de personalitate borderline s-a conturat încet în spatele episoadelor de tulburare obsesiv-compulsivă care apăreau tot mai des și pe care le înfruntam singură. Doar eu și cu mine.  Dar am fost o acrtiță genială în fața oamenilor, jucând un rol de fată veselă. Și atunci cum să-ți conturezi o personalitate propie dacă mereu ești așa cum vor alții să te vadă? Am jucat atât de bine că până la 18 ani nimeni nu și-a dat seama că sufăr în tăcere. Orice semn dădeam, era pus pe seama adolescenței. Până când adolescența a trecut, iar eu am rămas cu toate aceste trăsături ce păreau patalogice. Toată viața am trait cu frica de abandon și cu povara de a fi orice altceva, în afară de mine, așa cum eram eu atunci. Reacțiile mele erau exagerate, instabilitatea emoțională, impulsivitatea și rapiditatea cu care treceam de la o stare la alta erau vizibile. Prietenii mei obosiseră și ușor, ușor am rămas doar cu Ale (căreia îi mulțumesc pentru tot) prietena mea cea mai bună care a suportat multe și nejustificate. Nu știu nici acum în întregime ce înseamnă să simți normal. Viața mea e mereu la extreme, părăsesc să nu fiu părăsită, vreau oameni în jurul meu, apoi mă simt sufocată. Nu știu ce înseamnă jumătatea. Mereu euforică sau depresivă. Am început să-mi semnez pielea cu tăiș de lama doar să simt altceva în afară de gol interior sau să trec peste emoțiile intense greu de stăpânit. Astfel m-am obligat să port toată viața cu mine cicatrici care-mi aduc mereu aminte de cât de grele sunt bătăliile atunci când ai tulburarea de personalitate borderline. Ușor, ușor, mi-a afectat imaginea de sine. Mereu m-am urât, dar acum era la alt nivel. Așa au apărut și tulburările de alimentație. Am slăbit până mi-am pierdut menstruația și am leșinat, apoi m-am îngrășat până când nu-mi mai găseam blugi în magazine. Nu mi-a plăcut de mine nicicum. Eu și mâncarea încă avem o relație toxică. Pe care încerc zilnic să o îmbunătățesc. Apoi dependența afectivă… 

                 A urmat o internare. Pentru că eram gata să pun punct la tot. Și-am tot încercat să pun punct, dar mereu a ieșit virgulă.  Mi-au fost aprope părinții mei. Și-au fost zile când doar gândul la ei m-a salvat. 

             Decembrie 2023

  Când uiți cine ești  te zvârcolești pe toate părțile să afli orice despre tine. Ori asta ori îți accepți resemnat viața și te lași pe tine la voia sorții. Fie ca o putere superioară să-ți dea impulsul de a te mai trezi și mâine, cu și fără inertitudinea unui sine interior bine format. Multă vreme am fost privită ca fiind o ființă a cărei personalitate se divide în alte câteva. N-am știut cine sunt pentru că golul interior mă distruge în orice moment. Mă mânca iar și iar și iar până când n-a mai rămas nimc din mine, doar un trup gol cu un creier prea activ. Niciun gram de suflet care să stârnească compasiune, empatie sau oricare alt sentiment. Și când neuronii mei se hotărau să se strângă ca într-o horă și să secrete ceva substanțe pentru a mă simți vie, furia care venea la pachet cu multitudinea de sinapse neuronale mă rupea în bucăti, de data asta fizic. Așa că din mine rămăsese acum un pumn de pastille și un vis șchiopătând despre un viitor în care eu aș fi, în cele din urmă, eu. Inițial n-am fost nimic, acum sunt un diagnostic prăbușit pe un pat de spital unde lumea urlă, sparge și se agită.

                      Tulburarea de personalitate borderline este, de fapt, un melanj dintre un mediu invalidant și vulnerabilitate emoțională înnăscută. De multe ori, apare din cauza unor traume. În cazul meu, episoadele de OCD pe care le-am trăit fără vreun ajutor, simțindu-mă abandonată în propia durere. Există nouă criterii din care trebuie să îndeplinești, măcăr cinci pentru stabilirea diagnosticului. În linii mari acestea se referă la eforturile disperate de a evita un abandon real sau imaginar, relații interpersonale intense și instabile, tulburări de identitatea, impulsivitate, auto-vătămare, vid interior, furie intensă și gânduri paranoice în condiții de stress ori disociere. În spatele acestor lucruri, oamenii cu borderline sunt tot oameni. Viața cu borderline este mereu o încercare. În spatele unei întârzieri neanunțate apare anxietatea și teama de abandon. Trebuie reamintit că această tulburare NU este o încercare de a atrage atenția. Uneori, persoanele borderline nu se pot ajuta singure. Acest lucru nu înseamnă că n-au responsabilitate pentru propriul comportament. Persoana în cauză trebuie să accepte consecințele acțiunilor sale, chiar dacă ințial sunt foarte greu de schimbat. Totul este un proces complicat, de la acceptare, până la angajamentul către schimbare și în final schimbarea propriu zisă. Oamenii din jur joacă un rol crucial în acest proces. Lipsa de judecată față de persoana în suferință, stabilirea unor limite clare, descoperirea punctelor declanșatoare, empatia și înțelegerea sunt elemente cheie. Terapia este și ea de mare folos. În BPD se folosește terapia dialectic-comportamentală(DBT) care se concentrează pe predarea a patru module de bază (mindfulness, toleranță la durere și stres, reglare emoțională și eficiență interpersonală) menite să ajute persoana cu BPD să învățe abilitățile necesare schimbării tiparelor care produc nefericire și distress.

                 Eu sunt borderline. Iar asta a însemnat pentru mine o pereclitare a întregului meu vis ce speram că se va lumina într-o bună zi. Era o zi de toamnă-iarnă geroasă în care milioane de fulgi dansau îmbrățișați. Unii ar zice că este un peisaj ce reprezintă, de fapt, reîntregirea. Dar pentru mine n-a fost așa. A fost o ușurare legată strans de ceva ce aș numi-o teamă sau poate chiar incertitudine. A fost, de asemenea, seara în care am plans și-am inteles unde este problema după atăția ani în care viața mea a fost ba albă ba neagră. A fost ziua în care mi-aș fi dorit mai mult ca oricând să pun mâna pe lama și să-mi însemnez pielea albă deja pictată de tăișul rece. Mi-am dat seama că nimeni nu te poate proteja de tine. Asta a durut. Pentru că, în mod optim, tu ar trebui să fi cel mai bun prieten al tău. Ei bine, eu eram dușmanul meu de moarte. Aș fi făcut orice să scap de mine. Au existat momente când mă rugam pentru o tumoare pe creier. Așa aș fi știut exact, palpabil de ce sunt cum sunt. Asta sună nedrept pentru cei ce au tumori pe creier. Dar oricum de-a lungul timpului modul meu de gândire a fost unul total disfuncțional. 

                        Viața mea devenise subit un dezastru, un haos total. Însă pentru prima data în viață eram de acord cu asta. Sau așa preferam să mă mint. Uneori voiam liniște, alteori voiam gălăgie. La fel cum căutam singurătatea și apoi plângeam că mă simt abandonată. Eram furiosă și apoi zâmbeam, plângeam și apoi râdeam. Mâncam mult sau puțin. Niciodată cât trebuie. Și era teribil. Probabil că m-am tot repetat zicând cât de mizerabilă îmi vedeam eu viața. Alții și-ar fi dorit ce am eu. Și eram conștientă de asta, dar voiam un dram de liniște sufletească. Puțină armonie și puțină iubire față de mine. Voiam să fac pace cu mine, dar era greu. Și eu nu înțelegeam ce se întâmplă. Pentru că războiul era dificil și mai ales când îl purtai în interiorul tău. Am pășit curajoasă în această viață ce pe alocuri pare mizeră. M-am lăsat ca trestia bătută în vânt și uneori mi-a luat patru anotimpuri să mă ridic. Și când, în sfârșit, o făceam venea altă pală de vânt ce mă dobora. Asta e ceea ce aș numi eu un cerc vicios. Durerea era plăcerea mea personală, locul unde crescusem și locul care-mi oferise pentru prima dată stabilitate. E mai ușor să știi că mâine e aceeași zi ca și azi. Decât să te lași purtat de la un pol la altul, de la stânga la dreapta. Pe principiul, capul tăiat sabia nu-l taie, am construit ziduri în jurul meu făcându-mă tot și tot mai mică uitând cine sunt, de fapt. Sunt eu? Sau poate eram altcineva. Poate ar trebui să folosesc cel de-al doilea prenume. Este ea tot una cu mine?

                           Am participat la o primă sedință de meloterapie, abordarea terapeutică ce folosește muzica pentru îmbuntățirea stării psihice(care pe mine una m-a ajutat tare mult la acel moment). Meloterapia pleacă de la ideea că muzica îmbunătățește atât mintea cât și corpul. Astfel,  muzica poate ajuta la reducerea stresului, anxietății și depresiei. De exemplu, sunetele liniștitoare pot induce relaxare, iar muzica ritmată poate stimula energia și motivația. Printre altele, creează un spațiu de auto-reflecție, ascultarea sau crearea de muzică poate ajuta la exprimarea unor sentimente dificile de abordat prin cuvinte. Muzica poate activa diferite părți ale creierului, inclusiv cele asociate cu emoțiile, memoria și mișcarea. Aceasta poate îmbunătăți conexiunile neuronale, poate stimula creativitatea și poate ajuta la eliberarea de endorfine. Cânta chiar colega mea de salon, o femeie deșteaptă de vreo 72 de ani, tanti M. Când am văzut toți oamenii aceia cu adevărat bolnavi mi s-a ridicat părul pe mine. Eram eu și ceilalți colegi ce purtam pe frunțile goale, descoperite de căciuli neuniforme, eticheta de NEBUNI. Și eram de-acord cu asta. Poate chiar eram nebună, de legat. Doar că nu îndrăznise nimeni să mă lege.

                         Și apoi, a fi borderline însemna frica de abandon. Așa m-am trezit într-o dimineață că prietena mea cea mai bună, pleca la iubitul ei și mă lăsa singură fără să întrebe de sănătatea mea. Știu că fiecare avea viața lui și eu eram cu viața mea plicitisitoare și tumultoasă în același timp. Eram prea neinteresantă pentru oameni, mereu rece, goală, de sticlă. Instabilă emotional în 99% din timp. Și mai nou și cea pe care o credeam alături, mă lăsase. În borderline există termenul de persoană favorită. Ei bine, cred că Ale este persoana mea favorită. Poate eram egoistă. Pentru că aveam nevoie de ea și de susținere, aveam nevoie să ies din spitalul ăsta afurisit și aveam nevoie să plâng pe un umăr după sedințele de terapie ce se apropiau pe zi ce trece tot mai mult.

                     Uneori aveam impreisa că eu eram fiecare patologie din DSM, manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale. Începusem cu OCD, apoi cu anorexie, după care bulimie și apoi am aflat că toate astea ascundeau faptul că personalitatea mea era de-a dreptul tulburată. Așa că au trebuit doar câteva cuvinte până în sala micuță de la UPU a răsunat zgomotos că am tulburare de personalitate borderline. Apoi, de-a dreptul speriată am fost condusă de către o asistentă în salonul ce avea să-mi înghită furia și lacrimile. Luminile stinse, paciente adormite. Până aici nimic ieșit din comun. Am auzite și țipete și bătăi cu mâinile și picioarele în pereții șubrezi de lemn subțire. Apoi când am început să primesc vizite, lacrimile bunicii, ale mamei, ale tatălui și îmbrățisările fratelui m-au scos din bula mea protectoare în care a simți este ceva nociv. Am primit vizitatori în fiecare zi, unoeri nu voiam căci furia era prea mare și n-aș fi vrut să-mi piece pe primul ce-mi iese în cale. Pastile, mâncare, somn. Pastile, mâncare, somn. Din nou, iar și iar și din nou. Ăsta da cerc vicios. Mi se spusese că sunt tulburarea mea era prea amplă și niciun psiholog din spital nu era pregătit pentru asta. Un alt cuțit înfipt până la os. Cum să mă accept, daca alții fugeau de mine? Mă simțeam ca o etichetă. Dar a fost o experiență și încă este, o experiență ce mi-a protejat viața, venele și m-a scutit de multe cicatrice dureroase. Încă n-am aflat cine sunt. Dar voi afla curând chiar de drumul e al naibii de anevoios, plin de pastile și terapie.

      Înapoi în prezent

 Drumul e greu, plin de stânci, ape învolburate, dar nu e imposibil. Am trecut prin multe de atunci. Foarte multe. Altele mai grele, altele mai puțin. Am cicatrici care arată câte bătăli am dus. Răni nevindecate care și acum sângerează. Unele sunt infectate. Mă uit la ele și mă simt neputincioasă. Alteori mă înfurie. Mă judec în mod constant. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Nici nu știu ce-ar trebui să recunosc. Am pierdut tot la un moment dat. Vis, facultate, prieteni. Și ușor, ușor am și recuperat. Nu totul, dar îmi e de ajuns cu ce am momentan. O nouă facultate, un nou vis, o singură prietenă și câteva cunoștințe. M-am pierdut pe mine de n ori. Și încă o fac. E haotic.Uneori nu știu cine sunt și e greu să mă caut. Alteori mă ascund atât de bine că nu mă găsesc. Și caut, caut până obosesc. Am rănit fetița creață ce eram odinioară. Am închis-o într-un castel în jurul căruia am construit mii și mii de ziduri groase. Încerc să iau cărămidă cu cărămidă, dar mă dor mâinile. Impulsivitatea m-a aruncat în cele mai urâte scenarii, unde am uitat de moralitate, de mine, unde mi-am pierdut respect față de propria persoană. M-am lăsat călcată în picioare că să nu fiu parasită. Și nu doar o singură dată. Viața mea e un cerc vicios. Dar bucată cu bucată rup cercul. Am plans mult, cât să umpli piscine și am tremurat din toate oasele trupului meu. Uneori sunt confuză, căci OCD-ul se amestecă cu tulburările de alimentație, cu depresia, cu anxietatea și cu tulburarea de personalitate borderline. Mi-e greu. Tare greu. Dar lupt. Eu și armata de oameni din jurul meu. Lupt pentru că, deși mi-am pierdut speranța de 99 de ori, am mai oferit o șansă și numărului 100. Și poate o să eșuez și acum, dar viața merită trăită. Oricât de clișeic sună.  Pentru a începe lupta este nevoie de acceptare și multă putere. Încă mi se pare incredibil de greu să accepți că trebuie să lupți cu ceva cu care nu te-ai născut, ceva ce ai dobândit pe parcurs. Apoi este nevoie de iertare. Să te ierți pe tine și pe cei din jur. Să împărtășești și să ceri ajutor nu înseamnă slăbiciune, înseamnă putere. Să iei lucrurile pas cu pas, să te simți descurajat că nu totul merge conform planului nu este o rușine. Acesta nu este un proces linear, ci mai degrabă unul continuu. Uneori simți că ai pierdut tot progresul. Și asta este complet normal. Rezultatele apar foarte lent. Acest progres, cel puțin în cazul meu, a devenit posibil prin terapie. Am învățat care butoane îmi sunt apăsate înainte de o criză și cum pot, nu să le evit, ci să reacționez diferit. Nu o să mint, mai am de lucrat, dar repetiția ajută. Apoi mi-am canalizat toate emoțiile intense spre pasiuni. Am scris, am învățat să brodez, să croșetez. Am învățat un set de abilități, de exemplu să privesc ce sentimente mă aruncă în ghearele impulsivității. Încerc să setez limite sănătoase.Este cu adevărat frustrant, uneori, dar simți lucrurile cum se mișcă, spre pozitiv. Pentru fiecare, rezultatele sunt diferite. Îmi este greu să spun ce înseamnă progresul, de fapt. Este un angajament personal și el poate însemna o mie de lucruri diferite. De la echilibru emoțional, creșterea autoacceptării, îmbunătățirea relațiilor interpersonale până la a te ridica din pat, toate acestea înseamnă progres. Orice pas mic făcut înainte este de sărbătorit. Trebuie să existe voință pentru schimbare. Da, știu cât de greu este să pui în practică și știu că sună, mai de grabă, a film SF, dar merită. Nu sunțeți singuri în lupta cu creierul, cu voi. Împărtășirea tumultului emoțional către cineva apropiat este de mare ajutor. Lupta e mai ușoară în doi.  Oamenii din jur pot ajuta.De exemplu, prin ascultare activă și empatică, este mare lucru ca cineva să îți ofere un spațiu unde te poți exprima fără a fi judecat. Validarea joacă și ea un mare rol pentru că dă un sentiment de înțelegere. Totodată, oamenii din jur trebuie să stabilească granițe sănătoase în relația cu o persoană borderline, aceștia având nevoie de limite ferme și flexibile pentru a face față haosului emotional. Răbdarea și încurajare sunt esențiale pentru a construi un mediu sigur unde persoana să se simtă susținută. În relația cu o persoană ce suferă de BPD stabilitatea este necesară ajutând la reducerea fluctuațiilor emoționale și a comportamentelor impulsive.

               Nu mă consider vindecată și știu că mai am mult de lucru până la versiunea care aș vrea să fiu, dar idea este să încerc. Voi reuși? Poate. Nu știu. Sper să da. Îmi PROPUN să reușesc. Tare important este să-ți propui. Trebuie să încerc. În mod constant. Mi-e greu să vorbesc despre schimbare când schimbarea înseamnă atât de multe lucruri printre care și greutate. Fără presiune, cu dorință, cu motivație. Înconjoară-te cu persoane de calitate, îți vor vrea binele mereu. Și asta e greu, știu. Înțeleg tot atât de bine. Așa că tine minte, calitate, nu cantitate. Planurile pentru viitor sunt și ele benefice, te ancoreazi de ele în cele mai grele momente. Te gândești că ai un motiv pentru care să lupți. Ce m-a ajutat cel mai mult a fost să cunosc oameni care suferă ca și mine. Pentru că drumul acesta nu mai pare așa pustiu, negru și înfundat. Așa că sunt aici, printre negru și alb încercând să pictez în gri. Eu și alți oameni. Vreau să ajut, să vorbesc cu persoane care trec prin asta și să le zic că soarele există. Undeva departe, dar există. Și poate că uneori nu răsare, dar cum ziceam, e ok să nu fie mereu ok.